Azi am nevoie de un tălmăcitor de vise. Acum să vă văd!

Se făcea că am plecat în Scoţia, să ne petrecem o vacanţă, într-un vechi castel transformat în hotel de lux. Eram cu Sorin şi fetele plus prietena mea Carmen, datorită căreia ne hotărâsem noi să mergem acolo. Ea aplicase pentru un job de administrator de hotel şi după o perioadă lungă de interviuri şi teste, primise jobul.

Am ajuns acolo şi am fost întâmpinaţi de proprietarul locului, un tânăr foarte frumos şi atât de manierat încât de noi fetele ne uitam la el ca la soare, pentru că prea fuseseră ursitoarele darnice cu dumnealui.  El a recunoscu-o pe Carmen din prima şi i-a spus că este exact aşa cum şi-a imaginat şi că văzâd-o şi-a confirmat că făcuse alegerea cea mai bună hotărându-se la ea. Singurul lucru care îl făcuse să stea puţin în cumpănă înainte  de a se hotărî sa-i dea eu jobul, a fost faptul că i s-a părut un pic timidă, dar probabil că vor depăşi ei timiditatea asta împreună. 😀

Am fost apoi cazaţi. Dacă la intrarea în castel nu am văzut nimic care să ni se pară extraordinar în afara  dimensiunilor impresionante ale hotelului, înauntru am rămas toţi cu gurile căscate. Era absolut copleşitor totul, iar ce mi-a rămas mie mai clar în minte au fost drumurile pe care trebuia să le parcurgem pâna în camere. Nu erau simple culoare sau scări ci trebuia să parcurgi întâi un labirint, să mergi apoi pe un buştean placat cu ceva aderent, să te strecori printr-o intrare mică şi să alegi una din uşile care iţi apăreau în faţa la un moment dat. Orice uşă alegeai, ajungeai de fiecare dată în camera în care te-ai cazat iniţial. Camerele erau mobilate exact ca în vechile castele, numai că totul părea nou şi foarte, foarte frumos. Geamurile dădeau spre o grădină suspendată sau cam aşa ceva, grădină din care venea sprea noi cântecul păsărelelor şi mirosuri demenţiale, de trandafiri, santal şi ambră.

Continue reading Visul