Mama ne luase la fiecare câte o pereche de izmenuţe şi câte-o bluză de piele călduroasa. Ne îmbrăcasem cu ele şi stăteam în căldura artificială a bucătăriei de bloc, privind  lung pe fereastră. Ningea. Ningea cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Ne ţineam nasurile lipite de geamul aburit şi priveam afară la natura dezlănţuită. Şi-am fi rămas în poziţia aia mult timp, daca n-ar fi apărut din albul zăpezii, căciula roşie. Era jos, în faţa noastră. Acoperea un cap cu păr negru, drept si venea în completarea unui paltonaş gri. Apreschiurile albe şi blugii aduşi din Germania completau ţinuta. Nu mi-a fost greu s-o recunosc, era prietena mea, Corina. Era oarecum straniu pentru mine, ce căuta acolo?

 Ea nu a stat ca noi la fereastra să priveasca ninsoarea, ea a ieşit afară să dea piept cu ea. Avea în mână un bulgăre cu care ne făcea semn să coborâm şi noi. “Haideţi afară! Se vede totul mai frumos de aici. Veniţi să ne jucăm cu zăpadă!”   Ne-am întors feţele către mama, care trebăluia prin bucătărie şi i-am cerut voie să ieşim la joacă.  A încercat să ne oprească, ne-a spus că-i vreme rea, că e mai bine în casă, însă n-a fost chip. S-a înduplecat mai ales când a văzut fesul roşu. Ne-a îmbrăcat bine şi ne-a spus să fim cuminţi. “Când veţi simţi că vă e frig să veniţi în casă.” a mai apucat să strige în urma noastră. Nu, nu era la modă ca parinţii să iasă cu copiii afara la joacă. 😀

Odată ajunşi în stradă, am realizat că zăpada e mult mai reală de cealaltă parte a geamului. Ne-am jucat până s-a înserat, fără să simţim o clipă frigul. Am făcut oameni de zăpadă, canapele din zăpadă, derdeluşuri şi gheţuşuri, bătăi cu bulgări şi în tot timpul ăsta, a continuat să ningă. Aveam 9 ani. A fost cea mai frumoasă zi petrecută în zăpadă, pe care mi-o amintesc.  O urmează la mică distanţă, ziua în care am învăţat să schiez, dar asta e altă poveste. 😀

Continue reading Ninsoarea atunci şi acum