… sau in adidasi. Acestia din urama sunt la putere, mai ales cei cu talpa subtire.
Eu cred ca traiesc in alta lume. In lumea mea, iarna, mai ales pe zapada, se poartă cizme sau ghete, daca se poate imblănite.
De doua zile, de cand vin cu tramvaiul, vad adolescenti, pe care recunosc ca-mi place sa-i privesc. Sunt tineri, frumosi si la ce-ati vrea sa ma uit, la mosi si babe? No… Ma uit la fete si baieti de liceu. Cum se poarta (asta-i alta discutie), cum arata si ce poarta.
Căciula îi acoperea fruntea aproape în întregime. Ochii pe jumătate deschişi pe jumătate fardaţi încercau să găsească poteca, o misiune oarecum dificilă pentru că poteca nu exista, dar se putea face uşor. Pui pas dupa pas prin zăpada pufoasă şi-i gata poteca.
În spatele ei, două mogâldeţe cu cizmuliţe până la genunchi şi fularele trase sub ochi, călcau pe urmele mari, lăsate de bocancii mamei. Încă nu se luminase complet.
……………………………………………………………………………………………………………
Nu-mi amintesc sa fi avut de facut vreun proiect impreuna cu colegii mei in clasele I-IV. Dar asta era pe vremuri, cand am facut eu scoala. Acum e altceva, pe astia mici ii vrea tara destepti si ii antreneaza inca de pe acum.
Au avut fetele de facut in weekend un proiect la religie. 😀 O lucrare la care trebuiau sa participe 4 copii. Unul a racit, deci s-au strans restul de trei sambata si au lucrat cateva ore (Carton, de unde luam carton? A adus cineva lipici? Decupeaza tu Iulia! Sa scrie cineva crucea! Hai ca ti-a iesit bine! Unde sunt pozele cu Maica Domnului? Pe care o lipim sus? etc.) Lucrau cu mare entuziasm si imi era mai mare dragul sa-i ascult.
Dupa ceva timp au iesit din camera cu mandrete de proiect pe care mi l-au adus sa-l vad si sa-mi dau cu parerea. Era o cruce mare de carton. Muncita. Muncita bine. Avea poze cu icoane lipaita pe ea si in mijloc avea o alta cruce mica, desenata de ei si lipita pe carton cu fundul in sus. Le-am zis ca-mi place lucrarea dar ca trebuie sa rasuceasca crucea mica pentru ca n-au lipit-o corect. N-au vrut. Au zic ca o lasa asa ca din greseli se invata.
Ca orice copii normali si fetele mele asculta muzica.
Daca acum cativa ani cutiutele muzicale erau preferatele lor, acum gusturile s-au mai schimbat si le place Loredana, Rebelde si alte chestii de genul acesta.
Aseara ascultau melodia asta. Le-am intrebat cine o canta si mi-au raspuns:
Sonia: Mami, şcoala noastră dă faliment.
Eu: Ei na!
Iulia: Da mami, ne-a spus nouă doamna directoare.
Eu: Cum mă să dea faliment, ce şcoala e firmă?
Sonia:A zis ca, dacă la anu’ nu sunt mai mult de 500 de elevi înscrişi, ne închid ăştia şcoala şi pe profesori îi concediază.
Acum trei ani, la începutul verii eram cu rolele prin Herăstrău. Toţi patru. După ce ne-am plimbat fo două ore la liber sau controlat, am mâncat îngheţată, am băut suc şi am admirat peisajul, ne îndreptam spre ieşire. Parc aglomerat, sâmbătă după amiază, caldură mare, veveriţe pe alei, noi fără griji, patinam haotic.
Maşina noastră era parcată undeva în pantă, la ieşirea din parc. Coboram panta lejer, când văd copilul Iulia trecând pe lângă mine într-o viteză ce mie mi s-a părut extrem de mare. Ţipa: “mamiiiii!”. Mintea mea bolnavă a procesat că ea are nevoie urgentă de ajutor şi vă daţi seama, fără să stau pe gânduri, am pornit după ea, tare de tot. În pantă. Credeam că nu se poate opri şi are nevoie de ajutor. 🙁
Am ajuns-o rapid, am smucit-o din mers şi am aruncat-o pe o bancă de pe marginea aleii, dupa care, în loc să mă concentrez să mă opresc şi eu, mi-am întors capul să văd dacă e ok copilul. Moment în care s-a întâmplat ceva la picioarele mele, rolele nu m-au mai ascultat şi fara prea lung preludiu, am văzut copacii învârtindu-se deasupra mea şi m-am prăbuşit brusc pe buci, ca să nu zic noadă şi apoi pe spate.
La inceputul fiecarui an imi vin idei. As vrea sa schimb aia, sa ma apuc de ailalta, sa aprofundez domeniul ala si sa ma specializez in ceva. Noroc ca asta nu ma tine mult. Maxim doua zile. daca m-ar tine mult, pesemne ca as vreun geniu ceva, da’ asa, am scapat. 😀
Nici anul asta n-a facut exceptie, numai ca n-am asa multe idei. Acum am una singura, fixa si persistenta. Vreau sa desenez nuferi. Multi. Multi si frumosi. Am luat planseta si-am facut unul. Nici prea frumos nici prea urat, adica te prindeai ca-i nufar dar n-ai fi vrut sa-l vezi de doua ori. Am mai facut unul si inca unul…. Am pus apoi mana pe creion si am desenat nuferi pe hartie. Mai mici , mai mari, mai urati mai frumosi. Multi.
Am inceput apoi sa-i fac colorati. Nuferi rosii, violeti, galbeni si albastrii. mai am de lucru pana ies desavarsiti, dar la sfarsitul anului voi fi specialista la desenat nuferi.
Moș Crăciun le-a adus până la urmă fetelor ceva ce ele își doreau foarte tare. Toți copiii de pe stradă sau de la școală aveau deja. Ele ne-au făcut capul mare cu chestia asta și ca orice copii care-și urmăresc interesul, pana la urma au reușit.
Hai să vi le arăt în momentul în care au desfăcut cadourile:
Ieri, in prima zi de Craciun, la noi in cartier, ca mai departe de el nu cunosc, e obiceiul ca astia mici sa meraga cu Steaua. Adica sa ureze “Steaua sus rasare, ca o taina mare…”
Au fost ei cu colindul, cu “Domn, Domn” dar acolo au primit covrigi, mere si nuci, si vorba lui Arhi, asteptau sa mearga cu Steaua ca sa castige si ei un ban cinstit. 😀
S-au organizat in grupuri de trei (pentru ca asa-i traditia, erau trei magi) si-au facut rost de cate-o stea mai mica sau mai mare, care mai de care mai urata, daca ma intrebati pe mine, si-au plecat.
Continue reading Copilul merge cu Steaua si tata face socoteala
Niciodata nu avuseseră un brad al lor. O singură dată, la câteva zile după Crăciun, le adusese tata un brad luat de pe stradă, cu crengile cam chele, dar încă verzi. Probabil niște oameni mai bogați l-au ținut doar pentru a avea unde să-și pună cadourile în seara de Crăciun. Sărmanul brăduț! Noroc că tata s-a gândit la copilașii săi, care s-ar bucura de brad până târziu în ianuarie… Bineînțeles că n-au avut globulețe sau beteală, însă l-au împodobit cu cârpe și cartoane. Din cârpe au făcut niște păpușele mici pe care le-au prins în pom cu ață și din cartoane au decupat steluțe, le-au colorat cu creioanele de școală și au ieșit foarte, foarte frumoase. Brăduțul l-au pus în sufragerie și multe seri au stat în iarna aia lângă el, spunând povești închipuite de ei, nu citite dintr-o carte. Dar asta a fost demult, pe vremea când tata încă trăia.
Anul acesta mama le promisese nu numai brad, ci și ceva cadouri sub el. Era primul an, dupa mult timp, când mama avea servici. Se angajase în vară la o firma de croitorie iar lor le mergea acum mai bine. Fiecare bănuț era drămuit și cheltuit cu grijă, însă mama le-a promis daruri pentru fiecare de Crăciun. Copiii știau că Moș Crăciun e mama și poate șefa și colegele ei de serviciu, așa că nu i-au scris scrisoare, ci i-au spus pe rând mamei dorințele lor.
Monica, cea mai mica dintre ei, i-a cerut moșului un ghiozdănel de gradiniță ca cel al Mirunei, prietena ei. Robert, baiat mare de acum, ajuns deja în clasa a doua își dorește un hanorac cu glugă, iar Ramona, cea mai mare dintre frați, o copilă în clasa a cincea abia, vroia ceva cu adevarat măreț: o mașină de făcut pâine ca cea pe care a văzut-o la televizor într-o reclamă. Mama le-a spus întotdeauna că dacă au pâine pe masă și sunt sănătoși, restul se rezolvă toate. Sănătoși erau dar se mai întâmpla ca uneori să nu le ajungă pâinea. Copila văzuse mașina minune și credea sincer că aia va rezolva pentru ei problema pâinii.