Dacă ai 5 minute libere (ai face bine să le ai) citeşte asta. Apoi gândeştete şi dacă ai nelămuriri mai citeşte-o odată.
Gata, ai terminat? Are dreptate omul sau nu?
Eu zic că da, zic că sunt sute de români ca mine, care se pricep la toate şi la nimic. Asta după părerea mea nu-i bine deloc. Ştim să facem câte puţin din toate şi nimic perfect. Când spun nimic mă refer la chestii importante, nu la condusul maşinii (hahah, nici pe ăsta nu-l facem perfect) sau ciorba de lobodă. 🙁
Ca de obicei melodia nu are legătură cu subiectul de azi.
De aproape 5 ani fac în fiecare zi acelaşi traseu dimineaţa şi mă gândeam că nimic nu mă mai poate surprinde de-a lungul lui. Ştiam că pe la jumătatea drumului, undeva pâna în intersecţia de la Muncii, într-o casă mare, îşi are sediu o firmă de pompe funebre. Pentru că scrie cu litere uriaşe POMPE FUNEBRE şi cum vă spuneam trec tot timpul pe acolo am vazut-o, logic.
– Ce-i cu voi aici?
– Asteptam ceva, dar de ce intrebati?
– E, ziceam asa, ca va stiam frumoase si apreciate, nu ma asteptam sa va vad afara pe o vreme ca asta…
Cum ar fi să avem fiecare câte unul?
Eu cu banii mei nu mă înţeleg. Îi închin, îi descânt şi tot mi se strecoară printre degete.
M-aş descurca în schimb, cu banii altcuiva. Nu, nu să-i cheltuiesc eu pentru mine. Nu mulţumesc! Dar cred că i-aş administra pentru cel căruia îi aparţin de drept, cu mult mai mare grijă.
Dacă îmi spune cineva că deşi le intră în casă în fiecare lună 2500 lei, sunt doar doi, au o rata la banca de 400 lei/luna, tot nu le ajung banii, îi sfatuiesc să apeleze la mine. 😀
Era o zi insorita de iarna. Zapada trecuse si odata cu ea si drumurile alunecoase erau de mult apuse/uitate. Oamenii pe strazi pareau pierduti in griji dar pentru mine ziua incepuse promitator. Sa zicem ca era ieri. 😀
Trebuia sa ajung la Unirii sa dau comanda de un tricou cu mesaj pentru unul din colegi. Mancasem deja bomboanele si era frumos sa-l rasplatim cu ceva concret.
Conduceam minunea mea de spark cu mare voiosie, aş spune chiar “fluierând”. La un moment dat, vad ca vrea sa iasa de pe o straduta, de undeva din spatele unor blocuri, o dubita peugeot. Omul de la volan a oprit sa se asigure. Eu trec. Nu de tot. Apuc sa trec doar cu botul masinii ca de restul s-a agatat dubita. Si mi-a zgariat toata partea dreapta. Usor, dar zgariata si pe alocuri indoita. Tot usor. 😀
Acum trei ani, la începutul verii eram cu rolele prin Herăstrău. Toţi patru. După ce ne-am plimbat fo două ore la liber sau controlat, am mâncat îngheţată, am băut suc şi am admirat peisajul, ne îndreptam spre ieşire. Parc aglomerat, sâmbătă după amiază, caldură mare, veveriţe pe alei, noi fără griji, patinam haotic.
Maşina noastră era parcată undeva în pantă, la ieşirea din parc. Coboram panta lejer, când văd copilul Iulia trecând pe lângă mine într-o viteză ce mie mi s-a părut extrem de mare. Ţipa: “mamiiiii!”. Mintea mea bolnavă a procesat că ea are nevoie urgentă de ajutor şi vă daţi seama, fără să stau pe gânduri, am pornit după ea, tare de tot. În pantă. Credeam că nu se poate opri şi are nevoie de ajutor. 🙁
Am ajuns-o rapid, am smucit-o din mers şi am aruncat-o pe o bancă de pe marginea aleii, dupa care, în loc să mă concentrez să mă opresc şi eu, mi-am întors capul să văd dacă e ok copilul. Moment în care s-a întâmplat ceva la picioarele mele, rolele nu m-au mai ascultat şi fara prea lung preludiu, am văzut copacii învârtindu-se deasupra mea şi m-am prăbuşit brusc pe buci, ca să nu zic noadă şi apoi pe spate.
Ieri, in prima zi de Craciun, la noi in cartier, ca mai departe de el nu cunosc, e obiceiul ca astia mici sa meraga cu Steaua. Adica sa ureze “Steaua sus rasare, ca o taina mare…”
Au fost ei cu colindul, cu “Domn, Domn” dar acolo au primit covrigi, mere si nuci, si vorba lui Arhi, asteptau sa mearga cu Steaua ca sa castige si ei un ban cinstit. 😀
S-au organizat in grupuri de trei (pentru ca asa-i traditia, erau trei magi) si-au facut rost de cate-o stea mai mica sau mai mare, care mai de care mai urata, daca ma intrebati pe mine, si-au plecat.
Continue reading Copilul merge cu Steaua si tata face socoteala
Nu ma intrebati de ce. Sper doar sa-mi treaca, sau mai bine zis sa uit macar in perioada sarbatorilor, pentru ca apoi sa vad in fiecare zi urmarea trista a intamplarilor din zilele astea.
Am aflat doua vesti rele. Daca de una ma pot detasa mai usor, pe cealalta nu o pot trece cu vederea. Nu pot. Am ceva pe suflet.
Nu, nu mi s-a intamplat nimic mie sau alor mei, dar nu-i bine deloc. Lucruri vechi pe care le stiai acolo, dispar acum. Adica, se intampla chestii la care nu m-as fi asteptat sub nicio forma. E ca atunci cand afli ca cei mai buni prieteni ai tai (un cluplu) se despart. Aia despre care credeai ca-s cuplul perfect, ca toate le merg din plin si catre care ne uitam uneori cu invidie, ca prea le-a fost dat lor totul, dar pe care ii iubim si ne dorim ce-i mai bine pentru ei. Acum nu-i cazul, dar cam asa ma simt. Si daca afli asta in prag de sarbatori e si mai rau.
Ninge. De două zile vin la serviciu fără maşină. Dacă ieri am avut noroc şi mi-au venit şi autobuzul şi tramvaiul la fix, ca să spun aşa, nu acelaşi lucru îl pot spune despre ziua de azi. Şi ca totul să fie perfect, azi mi-am luat şi pantaloni trei-sferturi cu vedere la dres. 😀 A, am avut însă grijă de cap şi mi-am tras căciula în formă de prezervativ peste urechi. Nu, nu m-am costumat în nimic. 😀
În altă ordine de idei, în tramvai afli o grămadă de lucruri noi, abia acum îmi dau eu seama ce-am pierdut în toţi anii în care am făcut drumul asta, servici-acasă, singură în maşina.
Aseară, două doamne în vârstă, una cam la 75 de ani şi cealaltă mult mai tânără, cca. 55, stăteau de vorbă. Nu mă acuzaţi că am tras cu urechea, erau în faţa mea şi vorbeau tare.
Eşti bărbat. Sau femeie, de ce nu. Ai firma ta, un SRL în creştere şi simţi că ai nevoie de ajutor. Nu mai faci faţă singur să mergi şi la întâlniri, să raspunzi şi la mail-uri, să faci şi facturile, să livrezi şi marfa… Nu mai zic de bănci, aprovizionare, oferte, telefoane, hârţogăraie…. În fine. Îţi trebuie o secretară. Sau un secretar. 🙂
În cazul despre care vă spun, omul (da, e bărbat) are de ales între două domniţe.
Una tânără, 22 ani, studentă la frecvenţă redusă sau ff (nu ştiu exact), fără experienţă, dar care promite şi una mai coaptă, adică coaptă bine, 48 ani, ingineră, dar cu experienţă în secretariat şi contabilitate primară. Ambele sunt venite pe filiera de cunoştinţe a omului nostru. El trebuie să se hotărască la una, care daca e fată deşteaptă, va lua şi primă de Crăciun anul asta de la noul job.