Da, știu, îs căscată de numa, dar nu asta-i cea mai tare fază.
Ideea e că mi-am dat seama că-mi lipsește chiar in fața chișeului unde trebuia să îmi plătesc rata la bancă. Cu toată supărarea mea că nu-mi găseam cartea de identitate, mi-a crescut inima când casiera m-a anuțat cum că dacă n-am buletin, nu pot plăti rata. Într-un fel mi-aș dori să nu mai am niciodată buletin. 😀
Anyway, mă duc să-l caut. Am o vagă idee cam pe unde l-am uitat. Da, sigur nu e rătacit. E uitat pe undeva. Sper!
Ieri am plecat, ca o mamă responsabilă ce sunt, cu fetele la școală în întârziere. Astea mici, eu le zic în continuare așa deși nu mai sunt chiar mici, aveau fiecare câte 2 lei pe care cu maturitatea specifică vârstei voiau să-i investească în câte-o merdenea.
În apropiere de școală e o patiserie și cu toată întârzierea am zis că nu-i bai să ne abatem un minut, două la patiserie. Am tras mașina lângă bordura din fața coșmeliei cu pateuri și fetele au zbughit-o la coadă. Cred că-i singurul loc la care încă e coadă în țara asta, dacă nu punem la socoteală supermarketurile în perioada sărbătorilor. În timp ce ele se ocupau de achiziție, eu în mașină citeam e-mail-urile și încercam chiar să răspund unora dintre ele.
La un moment dat ușa din spate se deschide și aud voci: “Hai că mi-am luat.” “E prima dată când îmi iau merdenea la pachet.”, chestii din astea, dupa care aud din nou ușa închizându-se. Pun telefonul deoparte, îmi leg centura, pornesc motorul, dau semnal, mă asigur și plec. Ca să ajung la școală trebuia să fac și o manevră de întoarcere. Când eram pe mijlocul stărzii încercând să întorc cât se poate de regulamentar într-un loc unde manevra asta e interzisă, o aud pe Iulia din spate zicând:
Măcar o dată.
De ceva ani încoace ( de când stau mai prost cu memoria) când merg la cumpărături îmi fac lista. Mai scurtă, mai lunga pe hârtie albă, galbenă sau de maculator, lista mă însoțește aproape de fiecare dată. Zic aproape, pentru că mai sunt și cazuri în care o fac conștiincioasă, dupa care o uit acasă. 🙁
Oricum, altceva e cel mai important. Pe lista scriu în dreptul fiecarui produs, cu aproximație, prețul pe care am de gând să-l plătesc pentru el. Iar la sfârșit fac un total. De curiozitate, mai ales pentru că până până ieri, niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am încadrat în suma aia. Si nici n-am depasit-o cu 10-20%, ci tot timpul cu sume mai mari. devenise aproape o obișnuință ca atunci când voiam să achit cu numerar să-mi iau bani la mine fix dublu față de lista mea. Și lista n-a fost niciodată 100 de lei. 🙁
Continue reading Socoteala de acasă se potrivește cu cea din târg
În România. Că tot are dojo o impresie bună despre cum ești tratat la noi. Nu vreau să i-o stric, vreau doar să-i spun că nici aici nu-i întotdeauna ok din prima.
Acum vreo 5 ani într-o primavară spre vară, ne-a adus o vecină un castronel cu zarzăre. Verzi. Nespălate. Copilul Iulia le-a văzut pe masă în curte și le-a mâncat. Pe toate.
În seara aia n-a vrut la cina decât o salată din care a ciugulit puțin castravete. A doua zi dimineață n-a vrut să mănânce nimic din ce i-am dat. Am insistat. A mâncat un sendviș până la urmă, dar l-a vomat în zece minute. Hmm. La prânz la fel. A mâncat felul unu, felul doi l-a refuzat, după care a vomat din nou. Deja am intrat în panică.
Continue reading Cum am umblat aproape o săptămână pe la medici
Joia dimineața vine doamna de germană. În timp ce ea le învață pe fete limba lui Goethe, eu îmi încep programul de lucru, așa că pentru a avea totul pregătit pun într-un plic onorariul pentru profesoară și mi-l bag în buzunar. Plicul zic. Timp de aproape trei ore mă plimb pe unde am treabă cu el în buzunar, fără niciun incident până joia trecută, când la un moment dat pun mâna să văd dacă am plicul la locul lui (în buzunarul de la spate al pantalonilor) și îmi dau seama că lipseste. Say what? Caut din nou. Nimic. Și-n celălalt. Nimic. Mă uit pe jos, pe birou, printre hârtii. Nimic. Cobor în atelier. Întreb de plic. Nimeni n-a văzut nimic. Caut prin curte. Plicul alb, zapada albă, nimic.
Mă liniștesc un pic și refac traseul pe care l-am făcut în cele două ore care trecuseră de când băgasem plicul în buzunar. Căutasem peste tot, chiar și în baie. Plicul nu era și pace.
Mă resemnez, mă duc și pregătesc alt plic. Ați ghicit, nu-l mai bag în buzunar.
Am citit la Simona povestea cu amicul ei și RDS-ul și mi-am adus aminte că am o problemă legată de proaspeții nostri furnizori de internet, televiziune, telefonie fixă și mobilă, și anume tot RDS.
Acum o lună și ceva a venit la noi acasă un băiat tinerel și drăgut care ne-a propus să încheiem un contract reciproc avantajos prin care RDS-ul se angaja să ne dea lunar internet, televiziune și telefonie fixa, iar noi ne angajam că vom plăti la timp facturile. Până aici nimic nemaipomenit (nu că ar urma vreo dezvăluire extraordinară în continuare), numai că, pentru minunatul contract semnat și parafat în perioada aia, RDS-ul dădea bonus clienților săi un telefon mobil cu convorbiri gratuite între el și fixul solicitat de noi.
Vă dați seama ce m-am bucurat că o să dau mobilul ăla fetelor la școală și vor putea suna oricând acasă pe fix, gratuit, excelent. Aproape că din tot contractul ăsta pe mine mă bucura cel mai tare bonusul, pentru că pe celelalte le aveam noi și până acum, numai că de la alți furnizori. Bun.
Poti citi acest post direct la toane.ro .
Am scris un text legat de copilarie. L-am sters. Nu, nu din greseala. Am scris apoi ceva legat de literatura noastra, a romanilor, l-am sters. Nici de data asta n-a fost o greseala.
Cred ca se intampla ceva nasol. Pana acum publicam orice prostie scriam fara sa ma gandesc prea mult. Acu’ m-a gasit critica. Pentru prima data, recitesc ce-am scris, nu pentru a corecta gramatical atat cat ma pricep 
) ci pentru a vedea cum suna, daca spune ceva textul respectiv. Asta-i de rau, inseamna ca am prea mult timp la dispozitie, asa-i?
In concluzie azi nu scriu nimic, sau cel putin pana dupa pranz, cand simt ca imi va reveni veni inspiratia.
Daca am mai uitat din ele e din cauza ca nu am baut inca nici o cafea 🙂
Cea mai frumoasa zi din saptamana pentru mine este joi. De vineri nu mai vorbesc, deja e weekend. Dar joi dimineata, am asa o stare de bine, ca e aproape sfarsit de sapatamana, ca intalnirile importante le-am avut deja, ca am timp mai mult pentru mine si ai mei si ce mai incoace si incolo, joia e preferata mea. Nu zic ca nu e importanta, ba din contra, dar toate indatoririle pe care le am se rezolva mai usor parca. Ca-i deja joi. 🙂
Azi am ajuns la serviciu foarte devreme au avut fetele grija de asta. Si-au pus ceasul sa sune la 5, si-au pregatit ghiozadanele si la sase fara un sfert erau la mine in camera deja imbracate de scoala. M-au strigat ” Mami hai, ca noi suntem gata! ” 😀 Noroc ca azi e joi si mi-a fost usor sa ma trezesc.
Va urez la toti o joie frumoasa si pentru cei care vin diseara la petrecere la Roblogfest, ne vedem acolo!
Am gasit asta la liviu, am facut testul si mi-a iesit asta:
Fa-ti si tu testul si spune-mi ce ti-a iesit. 🙂