Category: lumea munceste

În vizită la Danone

Când am primit invitația de a participa la vizita ce avea să aibă loc la fabrica Danone, m-am bucurat exact ca atunci când în clasa a III-a învățătoarea ne-a anunțat că vom merge în vizită la fabrica de pâine. Se întâmpla acum 30 ani și țin minte și azi mirosul pâinii rumenite ce cădea de pe bandă fix în lăzile pe care le știam de la alimentară.

Vineri dimineața, împreună cu  mai mulți bloggeri din București și din țară, pe care tare m-am bucurat să-i cunosc, am urcat în autocarul care ne-a dus la fabrică.  Da, s-a și cântat pe drum, chinezu știe.

Fetele de la Danone ne așteptau zâmbind (cred că am întârziat un pic și ele s-au bucurat sincer când au văzut că în sfârșit am ajuns), ne-au înmânat badge-urile și ne-au invitat în sala de conferințe pentru un scurt intro și mai ales pentru a gusta o cafea, un croissant sau un iaurt înainte de plimbarea prin fabrică.

Continue reading În vizită la Danone

E chiar fain să dai zăpada

Azi m-am trezit ca de obicei la 6,30. Da, era o vreme când la ora asta eram gata cu multe chestii, dar de când cu zăpada, parcă mi-e mult mai somn. Cum Sorin s-a trezit odată cu mine, a dat el primul zăpada din curte și de la poartă. Știți că strada noastră, chiar dacă-i în București, arată ca o uliță înzăpezită, așa că cineva trebuia să facă pârtie. La 8 atelierul a început lucrul, dar zăpada își făcea și ea în continuare treaba ei.

Când a venit vremea să-mi fac cele 15 minute  pe bicicleta mea medicinală, am renunțat la idee și-am ieșit și eu la o sesiune de dat zăpada. Nu era ger deloc, zăpada era pufoasă și ușoară, așa că a fost o plăcere. Asta se întâmpla pe la 9.

Continue reading E chiar fain să dai zăpada

De duminică

După un 1 decembrie petrecut cu bidineaua într-o mână și cu mopul în cealaltă, după o vineri de coșmar pe care am perceput-o ca pe-o zi de luni și nu m-am putut bucura că vine sfârșitul de săptămână, după o sâmbătă în care iarăși am fost (era să zic pe mătură) toată numai un lavabil, azi mă gândesc să mă odihnesc. Și dacă eu mă odihnesc, zic că și voi trebuie să aveți ceva clipe de răgaz în viața asta scurtă și neprețuită îndeajuns, așa că vreau să vă spun câte ceva din ce se mai întâmplă prin jur:

  • Iulia și Sonia au terminat epoca de geografie, se pregătesc acum pentru primele ore de fizică din viața lor și le e greu să înțeleagă că materia asta nu-i doar educație fizică fără educație. Dar vor vedea ele, se vor lămuri curând.
  • În avântul prăbușirea care m-a cuprins de când sunt în zugrăveli și remobilări m-am apucat și-am spălat jaluzelele verticale. Data viitoare sunt convinsă că va fi mult mai bine, pentru că nu va mai trebui să le calc. 😀
  • Nu mai știu dacă v-am spus că a apărut episodul doi din foiletonul Viata cu gemeni și-mi face mare plăcere să-mi reamintesc momentele alea de acum doisprezece ani. Mai ales când e vorba de oameni. 🙂
  • Sper ca undeva la sfârșitul săptămânii viitoare să vă pot arăta noua mobilă de bucătărie. Doamne, dacă m-aș împrieteni repede cu mașina de spălat vase aș fi cea mai fericită.
  • Aha, să nu uit ce-i foarte important! Iulia și Sonia se pregătesc de zor, își aleg melodii, își fac coregrafii și se laudă fiecare că ea va câștiga concursul lansat vineri 2 decembrie de Disney Channal pe www.disney.ro/dance-dance. Mai exact, Disney Channel și-a unit eforturile cu unul dintre cei mai buni streetdanceri romani, CRBL, pentru cea mai nouă competiție națională de dans inspirată de serialul de comedie de succes, Totul pentru dans. Dacă aveți copii, sigur ați văzut și voi multe episode. CRBL îi încurajează pe fanii serialului cu vârste între 8 și 14 ani să-și demonstreze talentul în materie de dans în cadrul concursului.  Până pe 9 ianuarie 2012, micii dansatori în devenire își pot înscrie prestația solo în competiția online.
    Marele câștigător își va face bagajele pentru Londra, la faimosul studio Pinapple Dance, pentru a lua parte la un curs exclusivist de dans, ce va fi înregistrat pentru Disney Channel. Așa că vă imaginați ce-i de capul lor, cred că numai la fizică nu se gândesc. 🙁

Continue reading De duminică

A trecut un an

Acum un an lăsam deoparte fără regrete statutul de angajat şi mă aruncam cu inima deschisă şi capul înainte în ceea ce eu numesc: “munca la firma mea”. Mulţi ar spune că l-am prins pe Dumnezeu de picior, eu vă spun să vă mai temperați că nu-i chiar așa.  Să fii propriul tău șef e frumos, dar nu-i deloc ușor:

  • Dacă acum un an mă trezeam la 7 ca sa pot ajunge la 8,30 la un birou aflat la jumătate de oră cu mașina de casa mea, acum mă trezesc la 5,30 ca sa ajung la 8 la un birou care se afla vis-a vis-de casă.
  • În anul care tocmai s-a încheiat mi-au lipsit colegii de la vechiul loc de muncă foarte tare. Să lucrezi aproape toată  ziua de una singură în birou, nu-i tocmai antrenant.
  • Dacă vreau să-mi programez un concediu pentru sfârșitul de an, de exemplu, îmi este foarte greu, pentru că nu știu ce comenzi vor fi atunci și din experiența anterioară pot spune că exact în perioada aceea, sunt foarte multe. Că vor fi și toate foarte urgente, cred că nu mai trebuie să menționez. Iar clienții, dacă nu-i mulțumești atunci când au nevoie, apoi degeaba o mai faci.
  • Nu credeam că voi spune asta vreodată dar să îți poți stabili singur ora de plecare de la birou e un lucru rău, mai ales dacă muncești pentru tine. Treburile nu se termină niciodată și am uneori zile în care intru în atelier/birou la opt dimineața și plec de acolo la zece seara. De zeci de ori mi-am propus să nu se mai întâmple asta, dar până acum nu prea mi-a ieșit.
  • Știți zilele de salariu de la serviciu, când toată lumea lucra mai cu spor, pentru că vorba aia “azi lucrăm pe bani”? Ei bine zilele astea, așteptate de angajați cu sufletul la gură, sunt și pentru mine foarte importante, pentru că trebuie neapărat ca atunci banii de salarii să fie în cont. Numai eu știu cum jonglez cu comenzile pentru a reuși ca la data cu pricina toată lumea să-și încaseze banii meritați. Pentru că termenele de plată sunt uneori extrem de lungi și nu toți clienții sunt paroliști.
N-aș vrea să se înțeleagă din cele de mai sus că munca la firma ta e ceva nasol. Nici pe departe. Numai că prea crede lumea că se vor plimba câinii cu covrigii în coadă prin fața ta, dacă îți lași serviciul și-ți faci firmă. Pe lângă beneficiile pe care le vei căpăta odată cu statutul de patron, sunt și o serie de chestii pe care trebuie să fii pregătit să le accepți.

Continue reading A trecut un an

Șapca

Lucrăm zilele astea la niște șepci din cele cu urechi care se poartă în deșert. Nu vi le pot arăta că-s personalizate pentru client și nu-i ok să le postez aici, dar legat de asta cu șepcile și procesul lor de fabricație aș vrea să vă zic vreo două vorbe ca să nu aveți impresia că se fac numaidecât.

În primul rând pentru șepci trebuiesc cozoroace și chiar dacă ai pe stoc dar sunt negre nu le poți pune la niște șepci albe așa că trebuie să comanzi cozoroace. Da, se mai fac încă în Romania. La comandă. Dacă ai rezolvat-o cu cozorocul, ai nevoie de materialul din care e confecționată șapca,  în cazul nostru doc alb, care nu-i chiar pe toate drumurile, dar de obicei se găsește. Evident că atunci când ai tu nevoie nu mai e în stoc la nimeni, dar te dai de trei ori peste cap și faci rost. Uof, urăsc vorba asta cu faci rost, în capul meu ea rezonează cu ceva obținut pe căi nu tocmai legale. E, pentru doc alb n-a trebuit să încălcăm legea, ci doar să ne facem obligații la furnizor. 😀

Gata, avem toata materia primă, ne mai trebuie ață și eifas, un fel de chestie care se coase pe margini și care iar nu se găsește ca atare, ci trebuie făcută dintr-un material la fel ca cel pentru șapcă doar că puțin mai subțire, care apoi trebuie croit într-un anume fel și cusut, după care rulat și tăiat în fâșii înguste numai bune de cusut pe marginea șepcii.

Continue reading Șapca

Scurte de miercuri

Pentru că suntem în mare viteză cu niște comenzi în atelier și e nevoie ca eu să gândesc muncesc cot la cot cu ceilalți, ba, dacă mă întrebați pe mine, eu fac treaba cea mai grea, n-am avut timp de blog așa cum ar merita el, dar mă revanșez mâine-poimâine cu sfârșitul întâlnirii dintre Costin și Raluca și cu ceva povestioare haioase (știu, asta-i doar impresia mea) din parc. Apropo de asta, aplicatia aia pentru android care cică îndepărtează țânțarii cred ca are un bug grav că pe ăștia din parcul Pantelimon îi atrage în draci.

Până reușesc eu să scap din atelier, vă las să-mi admirați bicicleta (e tot aia veche, doar ca are straie noi de care eu îs foarte mândră și fundul meu foarte multumit). 🙂

Piticul de grădină

Acum câțiva ani mergeam pe drumul ce duce de la Slobozia la Autostrada Soarelui cu intentia de a ajunge în București. Pesemne că viteza noastră era ușor peste limita legală, din moment ce n-am mai făcut stânga să intrăm pe autostradă și am ținut drumul înainte până în primul sat care ne-a ieșit în cale, unde ne-am sesizat că ceva nu-i în regulă când am văzut că trecem pe lângă o curte cu multe figurine din ipsos, frumos colorate, de care fetele noastre erau fascinate la vremea aia.

Bine, fetele nu erau atunci cu noi în mașină, dar asta nu ne-a împiedicat să oprim și să cumpărăm doi pitici de grădină. Ba unul dintre ei mai căra și o mare roabă, deci abia ne-a încăput cu totul în mașina. Apoi am întors și am ajuns cu bine și noi și piticii la București.

Anii au trecut iar moșuleții de ipsos au avut în curtea noastra o viață liniștită, numai că ea, viața, nu-i întotdeauna dreaptă, și în vreme ce unul dintre ei a stat tot timpul la umbră, celălalt și-a petrecut anii ăstia în soare și hai să zicem că a făcut insolație, în sensul că s-a scorojit, s-a decolorat și nu mai arăta deloc a pitic.

Continue reading Piticul de grădină

Hai să vă zic ce fac

Hmm, au fost câteva zile de vreme excelentă, nici cald nici frig, exact așa cum aș vrea să fie acolo unde trăiesc. Ok, îmi place și plaja însorită dar asta doar în concedii nu în zilele în care eu am de lucru de dimineața până seara. Prefer ca atunci când fac o pauză de la lucru să ies afară și să pot respira, nu să fiu obligată să stau tot în aer condiționat. 🙁

Pentru că au trecut câteva luni bune de când mi-am mutat biroul vis-a-vis de casa în care locuiesc, adică în aceeași curte, și deși mi-am stabilit un program 8-16 în fiecare zi de luni pâna vineri, nu v-am spus niciodată așa mai pe larg cu ce ne ocupăm noi.

Cititorii vechi de toane știu probabil că avem un atelier de croitorie cu 10 mașini de cusut și 5 angajate, unde încercăm să facem față cu succes comenzilor venite din partea clienților, comenzi care nu-s deloc rochii de seară sau fustițe colorate, deși ar putea fi, dacă cineva s-ar încumeta să facă cel puțin 50 rochii de seară de același fel. 😀 Adică facem orice dorește clientul, dar la serie, așa cum spune și numele site-ului nostru croitorie-serie. Cum lucrurile la serie sunt în general uniformele de lucru, ăsta-i cel mai important segment din comenzile pe care le primim. Când spun uniforme mă refer la echipamente pentru firmele de pază, costume de doctori, halate, salopete, tunici și costume de bucătari, geci, pufoaice, dar facem și fețe de mese, huse de scaune, tot ce vă trece prin cap, etc.

Continue reading Hai să vă zic ce fac

Paznicul

Am un client la care merg destul de des, o firmă de construcții cu un sediu mare și frumos, nu gigantic și urât. La intrarea în sediul acestei firmei este o gheretă din asta pentru paznic, numai că paznicul nu arată deloc ca aceia pe care-i știți voi. E un om în jur de 50 ani, care în loc de uniformă de paăa poartă o salopetă de lucru și în loc de tonfa paznicului el se sprijina de-o cârjă, care-l ajută să se deplaseze, să-și păstreze echilibrul. Omul are un singur picior și e demn de toată stima.

Vă spuneam că firma care-l are angajat e una de construcții, da? Ei bine, lângă baraca asta a lui, omul are amenajat un mic atelier unde  face  toată ziua câte ceva pentru a-și ajuta colegii. Ba șlefuiește o piesă, ba ascute niște burghie, cert e că omul stă toată ziua în picioare. Sau, mai bine zis, in picior Eu nu l-am urmarit și din păcate nici n-am avut tăria de a-l aborda, dar cred că o voi face cu prima ocazie, ideea e că de câte ori mă duc acolo el se miscă ca o furnicuță.

Dsigur, se poate ca omul să fi lucrat la firma respectivă de când era în putere, să fi suferit  un accident, de muncă sau nu, și pentru a nu sta legumă din cauza handicapului să fi ales să muncească așa cum poate, dar în cele mai multe cazuri de genul ăsta celor ca el ori nu li se acordă șansa asta de a se simți în continuare folositori, ori cei în cauză nu și-o doresc. El nu-i așa. Prima dată când l-am văzut, m-am gândit că probabil are familie de întreținut și a trebuit să muncească să câștige bani în continuare pentru că nu are încotro, dar apoi mi-am amintit de un alt om, un vecin de-al meu, tânăr, care-i la pensie (sau mă rog, încearcă s-o obțină) pentru că îl doare un picior. În loc să-si caute de sănătate să-și rezolve problema, el încearcă să se agațe de asta ca să iasă la pensie. Urât!

Continue reading Paznicul