Category: ale mele

Rezumatul saptamanii trecute

Nu s-a mai întâmplat niciodată să nu apuc să scriu pe blog măcar două cuvinte de-a lungul unei întregi săptămâni. Am mai avut eu perioade și mai grele ca asta, dar tot am găsit acolo câteva minute pentru jurnalul ăsta virtual. Acum însă mi-a fost imposibil, deși laptopul mă aștepta cuminte în fiecare zi conectat la internet și cu parola blogului ținută minte. N-a fost să fie!

Mi-am încălcat promisiuni (sper ca săptămâna ce vine să reușesc să le duc totuși la bun sfârșit), n-am răspuns unor mailuri destul de importante, am lăsat temele copiilor necorectate și nu mi-am curățat unghiile de oja sărită decât sîmbătă târziu. Am avut însă motive întemeiate să nu pot face toate astea, sper numai să nu fi fost totul în zadar.

Am umblat prin spitale (nu pentru mine, dar pentru niște oameni destul de apropiați), am avut în gazdă o fetiță din Germania venită la Waldorf cu un grup de copii de la ea din țară, am avut de predat o comandă care ne depășea cu mult capacitatea de producție într-un termen foarte scurt, etc. Nu mai vreau să-mi aduc aminte. Aș vrea s-o iau azi de la zero, dar mă gândesc la ziua de mâine și îmi dau seama că urmează o săptămână la fel de stresantă. Poate și mai și. Din nou spitale, din nou comenzi urgente, unde mai pui că joi e ziua mea, sâmbătă plec la țară și în două săptămâni sunt nașă de cununie și botez. N-am comandat lumânările, n-am rochie pentru biserică, n-am învățat Crezul, n-am luat hăinuțele de botez pentru bebe ștrumf. Hai că stau bine!

Continue reading Rezumatul saptamanii trecute

Tristetea de toamna

Nu știu ce-i cu mine în ultimul timp, dar am chef de citit, văzut filme, ascultat povești triste (dacă-s cu happy end cu atât mai bine). Îmi vine să dau vina pe toamnă, dar mie toamna îmi dă optimism, mă face să mă trezesc la viață, îmi place vremea asta mohorâtă, mă bucur de noul meu halat de casă, dar nu pricep ce-i cu melancolia asta blegoasă.

Ca să-mi satisfac această nevoie am început să citesc Caietul Mayei de Isabel Allende. Acțiunea se desfășoară între SUA și Chile și împletește mai multe fire narative. Este o carte despre vindecare: de amintiri greu de digerat, de dezamagiri, dar mai ales de dependența de droguri. Pentru a scăpa de toate relele ce o urmăresc, tanara Maya Vidal se refugiază pe o mică insulă din arhipelagul Chile, printre oameni simpli, dar cu o viață fermecătoare pentru noi cei crescuți cu magazinul la scara blocului, oameni care descopera tarziu si fara prea mare entuziasm deliciile si imperativele modernității și își abandonează cu greu tradițiile. N-am terminat-o, dar sunt sigură că va fi cu ceva învățăminte de tras, cel puțin pentru mine.

N-am reușit încă să strângem piscina. Am vrut s-o facem ieri, dar picăturile de ploaie nu au lăsat-o să se usuce și udă n-o putem băga în pod. Poate că vor veni zile cu soare, zic eu, pendulând între dorul de vară și gândul la iarna ce va veni.

Continue reading Tristetea de toamna

Obisnuite

Știu că ați obosit să mă tot auziți plângându-mă că am foarte mult de muncă și nu reușesc să fac (facem) față nicicum cererii foarte mari de echipamente (mai ales în perioada asta), dar credeti-mă, eu sunt și mai obosită.

Dacă adaug la asta faptul că a început școala și fetele, pe lângă orele de curs mai au și ore de pregătire suplimentară la care trebuiesc duse, luate, stat cu ele, mă veți crede că aproape am luat-o razna. Nu știu dacă v-am spus, dar anul acesta sunt în clasa a VIII-a și ori scot eu și profesorii lor untul din ele, ori n-am făcut nimic.

Și ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, se apropie nunta. Nunta finilor noștri, Emilia și Mihai, și botezul ștrumfului pe care abia aștept s-o strig pe nume, și anume Daria. Are aproape o lună deja și mă bucur foarte tare că a moștenit ochii mamei sale, adică mari și albaștri. Un albastru deschis și minunat, sper să nu i se mai schimbe.

Continue reading Obisnuite

De-ale mele

Iar s-au strâns tone de comenzi și vine iarna. Iarna în sensul că iarna la croitorie e mult mai mult de lucru, pentru că a face o geacă nu-i ca și cum ai face un tricou. În fine, nu vă plictisesc cu chestii din astea, ce vreau să spun e că atunci când să zicem și noi că am intrat în normal, iaca nu-i așa.

Fetele abia așteată să înceapă școala, ce-or crede ele că le va fi plac în clasa a VIII nu știu, dar e dreptul lor să aștepte începerea anului școlar cu drag, an pentru care ne pregătim intens, vă zic săptămâna viitoare mai exact cum. 😀

În alți ani pe vremea asta aveam gata și zacusca și sucul de roșii, ba uneori și multe borcane de dulceață, anul ăsta n-am făcut încă nimic, dar citesc pe fața mamei soacre că ne-a pus gând rău pentru sâmbătă. Spun ne-a pentru că Sorin e pionul principal în tot procesul ăsta, el vrea zacuscă și dulceață el cumpără ingredientele și tot el dă prin robot. De restul ne ocupăm noi, eu și mama, mai mult mama. Mie îmi revine sarcina ingrată de a spăla borcanele, pe care anul ăsta,  deșteaptă cum mă știți, le-am spălat deja tot anul la mașina de spălat vase și le-am păstrat ferite de praf și alte orătănii în pungi, bine dosite. Mai trebuie doar să le iau și să pun în ele hrana de iarnă pentru 6 guri. Poate am timp să le fac și niște etichete drăguțe. 😀

Continue reading De-ale mele

Blogger de 5 ani

N-am avut niciodată probleme legate de locul în care stau atunci când îmi scriu postările de pe blog și cu atât mai puțin mă interesează device-urile care mă ajută să-mi fac treaba, dar trebuie să recunosc că am un oarecare confort atunci când scriu dimineața la masa mea din living, doar eu cu gândurile mele.

Să luam de exemplu situația de față. E duminică seara, stau pe terasa și în stânga mea, deși s-a racorit și bate ușor vântul, Sonia se bălăcește în piscină și mă strigă să-mi arate cum înoată. În dreapta mea Iulia scrie sârguincioasă (asta dacă nu punem la socoteală faptul că sâmbătă le-a ignorat total) temele la matematică. Mama ne strigă de jos și ne anunță că a tăiat un pepene și cine dorește, e invitat să-și miște fundul la masă. De undeva de pe stradă se aud niste plânsete de copilași. Cu toate astea în jur, greu poți scoate o scriere decentă, dar absolut nicio secundă nu mi-am pus problema că scriu tâmpenii, n-am avut niciodată pretenția ca textele mele trebuie să sensibilizeze pe cineva (excepție fac cele două, trei texte în urma cărora vă rugam să ajutăm împreuna pe cineva), e practic viața mea scrisă aproape zi de zi vreme de 5 ani, în primul rând pentru mine, apoi pentru fetele mele (am convingerea ca într-o zi le vor fi de folos posturile astea, fie și numai pentru că le scormonesc memoria) și nu în ultimul rând pentru voi, cei care, intenționat sau nu, ați ajuns să citiți, să mă cunoașteți astfel și uneori să-mi spuneți câteva cuvinte.

Acum zece zile s-au împlinit 5 ani de când am început să scriu și s-au adunat de-a lungul acestor ani nici mai mult nici mai puțin de 1565 posturi și 17430 comentarii. Dacă e mult sau puțin, important sau irelevant nu cred că interesează pe nimeni, cu excepția mea, firește.

Continue reading Blogger de 5 ani

Scurte de luni

Pentru că e luni, o fată din atelier e în concediu și comenzile nu așteaptă, scriu pe repede înainte ce-am mai făcut :

  • Am fost în weekend la munte, vă povestesc zilele astea pe larg;
  • De când cu Splash, vedete la apă, am învățat să sar în piscină și aș putea să-mi petrec toată viața făcând asta, așa de mult îmi place;
  • Am devenit fan magazinele Depot 69 96, mai ales de când au rochițe cu buzunare care mie mi se par mai practice decât orice, mai ales dacă știți de pasiunea mea pentru rochii. Am de la ei 4 rochii și, mda știu ce-o să ziceți, o pereche de pantaloni și două bluze. 😀
  • Am descoperit că Gerovital are o cremă de protecție pentru față, aia 50 SPF contra efectelor îmbatrânirii, absolut minunată. Eu am luat-o de la Metro cu vreo 20 lei, văd că la ei pe site e 29, probabil că are termenul de valabilitate mai îndepărtat. Crema îți lasă fața ca și cum te-ai fi dat cu un strat subțire de fond de ten, diminuează petele și pistruii, ce mai, e excelentă pentru vârsta mea. Pentru cine nu știe, am 40 25 ani.
  • Rana mea de la mână evoluează spre bine dar arată oribil. e drept că m-am ținut cont de ea și am stat numai în apă două zile în weekend și voi face asta în continuare câte două ore în fieare zi.
  • De azi pagina de facebook a blogului are 400 like-uri, nu că aș ști eu cu ce se mănâncă asta, dar pentru că-i o sumă rotundă m-am gândit să mă laud cu ea și să le mlțumesc tuturor celor care au considerat că cea ce fac eu aici merită un click like. 🙂

Continue reading Scurte de luni

Costumul de baie

Că-i un simplu bikini, un costum cu totul pentru piscină, unul în două piese pentru plaja sau unul pur și simplu care să ne avantajeze, costumele de baie sunt astăzi pentru noi femeile (cel puțin pentru mine așa este) provocarea fiecărei veri.

Desigur, n-a fost dintodeauna așa. Îmi amintesc că eram în clasa a cincea când una dintre mătusile mele a vrut să mă ia cu ea la ștrand și eu nu aveam costum de baie. Mai avusesem eu până atunci diverse slipuri, dar niciodată costum cu slip și sutien, ca fetele mari. Am dat o fugă la Favorit și împreună cu vânzătoarea de la raionul ce vindea pe vremea aia și costume de baie, am ales unul roșu cu dungi negre de care atunci eram foarte mândră, dar pe care acum nu l-aș mai îmbrăca nici picată cu ceară (nu mă refer strict la acela, ci la altul mărimea mea de acum același model).

Am purtat costumul roșu cu dungi negre ani de zile, am fost în tabără de înot unde am avut la mine și de acum celebrul meu costum de baie. Am fost la mare, la ștrand nu mai vorbesc, orinde mă duceam eram, strict după părerea mea, o divă cu minunatul meu oribil costum. Și ca să fie cercul complet, în clasa a IX-a când am plecat din nou la mare cu ai mei, am mers la magazin și m-am înoit cu un costum de baie nou, ce alinia mirific același dungi negre numai că pe un fond galben. Cam cât de limitat să fii, astfel încât să ai 4 ani de zile un costum roșu cu dungi negre și atunci când în sfârșit te hotărăști să-l schimbi să-ți iei unul galben cu dungi negre? Continue reading Costumul de baie

Unghii negre

unghii negreÎmi place atât de mult manichiura french, aia clasică nu tot felul de combinații, încât manichiurista mea nici nu-și mai ia la ea alte culori când vine la mine. Eu știu sigur cum lucrează ea, ea știe sigur ce vreau eu și uite așa avem noi două o relație win-win de foarte multă vreme. Numai că…

Ultima dată când a fost la mine, tocmai ce-mi luasem niște sandale crem și cum pielea mea cea nevăzută de razele soarelui e albă mai ceva ca o față de masă spălată cu clorul cel mai puternic, am zis să dau un pic de culoare picioarelor și să-mi fac unghiile negre.

– Cum negre? întrebă ea neîncrezătoare. Negre, negre?

Continue reading Unghii negre

O viata intre bloc si curte

M-am născut într-un sat din județul Brăila și-am locuit acolo cu părinții până la 4 ani, când tata, om cu scaun la cap și cu  aspirații mari pentru copiii lui, s-a angajat la Combinatul de Oțeluri speciale din Targoviște și-am plecat cu toții la oraș. La oraș ca la oraș, dar am plecat din casa noastră mare, cu o curtea frumoasă, plină de flori și ne-am trezit într-un apartament de bloc cu trei camere și fără balcon. De la 4 pana la 18 ani casa noastrăa fost la bloc în Targoviște. Norocul nostru a fost că am schimbat repede apartamentul fără balcon cu unul mai spațios și cu  terasă (era un nenorocit de balcon căruia noi îi spuneam terasă).

În blocul ăsta nou în care ne mutasem, erau 20 de apartamente și 44 de copii. Nu glumesc! Numai pocăiții de la parter aveau 8 :D . Cu toții eram apropiați ca și vârstă și ne jucam împreună, mergeam la școală împreună, duminica mergeam la cinema și apoi, invariabil, la cofetărie. Nu mergeam toți de fiecare dată, dar un grup de 10-12 tot se strângea.

Pentru că am locuit atât de mult timp la bloc m-am obișnuit cu viața la cutie și nu mi-am dorit niciodată să am o casă a mea pe pământ and shit. Numai că viața mi-a oferit șansa să ocuiesc la curte și să pot compara cele două stiluri de viață.

Continue reading O viata intre bloc si curte

Misiune indeplinita

Am terminat!!!

Știu, m-ați dat dispărută, dar dragilor, așa cum probabil mulți dintre voi știu deja, am muncit de ne-au sărit capacele și sper sincer că nu ne vom mai înhăma niciodată la o chestie atât de ”din scurt” ca să spun așa. Pentru că, nu mă înțelegeți greșit, am făcut niște chestii foarte faine, ușor de făcut, dar care trebuiau terminate într-un timp extrem de scurt. În mod normal ar fi trebuit să lucrăm la comanda asta două luni și jumătate (tras tare, oricum), iar noi acum am făcut-o în mai puțin de o lună, ținând cont că prima săptămână a fost de mostre și de stabilit ultimele detalii.

Să vă spun că suntem epuizați și fizic și psihic nu cred că mai e nevoie, să vă mai spun că s-au strâns în tipul ăsta o mulțime de alte comenzi, iar nu cred că e necesar, dar să mă înțelegeți că îmi doresc din toată inima concediu, asta pot s-o fac, deși ăsta e doar un vis, până la începutul lui septembrie n-avem nicio șansă, așa că mă consolez cu gândul că există weekend-uri. 😀

În orice caz, numai la gândul că s-a terminat, că ne-am încadrat în termene și că de acum intrăm în normal deja mă simt mult mai bine. Am de gând să dorm mult, să scriu și să citesc mult (nu numai că n-am scris, dar nici de citit n-am avut vreme  în luna ce-a trecut), să deschid latopul de 50 de ori/zi, să-mi verific mailurile la zece minute (erau zile întregi în care nici nu vedeam telefonul), să mănânc multe fructe și să mă plimb cu bicicleta. Mult.

Continue reading Misiune indeplinita