Astăzi sunt guest la cantina socială, aşa că vă invit pe toţi la masă. Avem discuţii, fasole cu ciolan, tartă cu fructe, muzică bună şi poze din bucătăria mea. 🙂
Category: ale mele
Locuri uitate
Acum am ajuns inapoi acasa. Mi-e somn, mi-e foame si mi-e dor de voi. 🙂 Am fost zilele astea prin locuri frumoase, uitate de lume, dar cu o istorie rascolitoare. Deocamdata va arat doar o poza cu un vechi conac, construit de boierul Zamfirache Sihleanu pe malul stang al raului Buzau, in jurul lui 1800.
Drumul meu
Treceam aseara prin zona Unirii, cu treaba desigur, si-mi arunc privirea, in treacat, pe un panou publicitar. OMG, asta nu-s eu?
Glumesc desigur. Stiam ca imaginea era acolo. Pentru ca Ursus iti face drumul cunoscut:
La gradinita comunista visam sa ma fac doamna. Sa vina oamenii la mine si eu sa-i ajut. Sa pot sa fac asta fara a da nimanui socoteala era functia cea mai mare pe care eu mi-o inchipuiam. Pe la 8 ani, un prieten mi-a spus ca asta cu ajutatul oamenilor o fac de fapt politistii si atunci am hotarat ca asta trebuie sa ma fac. Aveam mare incredere in prietenul meu si in plus, imi statea bine cu chipiu. Inca mai visez sa ajut oameni dar soarta a facut ca drumul pana acolo sa fie sinuos, asa ca prin clasa a saptea, cand am vazut ca am ceva talente la matematici, mergeam pe la olimpiade si mai luam si premii, am vrut sa ma fac contabila. Imi bagasera ai mei in cap ca la ei la serviciu, cele mai respectate erau contabilele. Nu directorul, nu inginerii, contabilele dom’le. Eu, la vremea aia incantata de succesele mele la materia asta ciudata, am facut liceul economic si facultatea de management. Nu ma intelegeti gresit nu-mi pare rau, dar nici n-as bate toba prea mult pe asta acum. Dupa faculate m-am angajat intr-o firma cu patron neamt si-am invatat, 80% din ce stiu acum in business, de la el. Dupa doi ani omul pleca in Germania si ma lasa administrator la firma lui, cu libertate deplina de a hotari ce si cum. Dupa inca trei ani am decis ca am facut destul si e cazul sa o iau de la capat, cu alta firma, cu alti oameni. Am luat-o de la zero de trei ori. Am s-o mai fac o data si abia apoi ma voi concentra pe adevarata mea vocatie. Vreau sa ajut oameni. Vreau sa-i ajut, fara sa cersesc pentru ei. Vreau sa-i ajut cu propriile lor resurse pe care inca nu si le cunosc sau despre care au false pareri. Dar pana atunci mai am de parcus ceva traseu, pe drumul pe care mi l-am ales.
Televizorul
Soţul meu vroia să mergem ieri să-mi ia televizor. Da, aşa zice el, să-mi ia, mie, de parcă eu stau singură. 😀 Ştiu eu strategia lui, vrea să mă sară la cadoul de Paşte. 😀
Ăsta ar fi al treilea televizor pe care îl cumpărăm în ultimele două săptămâni.
Îmi aduc aminte de timpurile, nu foarte îndepartate, în care din supermarketuri la fiecare 5 cumpărători ieşea unul cu o cutie mare de TV. Plină. Pe vremea aia tata socru’ ţinea un magazin de televizoare second hand şi vă daţi seama că ce primea mai mişto, mergea direct la noi în camere. Ei bine, televizoarele alea ne-au ţinut până săptămâna trecută, când au început să cadă unul dupa altul. Al nostru, de exemplu, face când ţi-e lumea mai draga şi acţiunea mai interesantă, o dungă luminoasă pe mijloc. Adică se stinge, şi-i rămane doar dunga asta pe ecran. Reporneşte, desigur, după aplicarea unei lovituri puternice în dreapata sus. A venit deci vremea noastră să luăm televizoare.
Saptamana mare
Azi a inceput saptamana mare, n-am tinut pana acum post, n-am sa tin nici de acum in colo, stiu, sunt o pacatoasa. In schimb, in afara de faptul ca mananc orice, incerc ca pe celelalte planuri sa respect ce zice scriptura. A, in afara de partea cu sexul. Nici pe asta nu o tin, stiu, sunt pacatoasa pacatosilor.
Dupa ce ca iarna inca n-a plecat definitiv, a picat anul asta si Pastele devreme. Parca in alti ani aveam de ales intre pantofi si sandale pentru ziua de Paste, anul asta ma gandesc, in cel mai fericit caz, la niste ghetute. 🙂
Pătuţul
Gata. Mi-au trecut toanele rele, au revenit cele bune. Am închis necazurile într-o cutie mica şi am acum o cutie nouă şi mare pe care vreau să o umplu cu lucruri frumoase.
De câteva zile caut să comand un pat supraetajat pentru camera fetelor. M-au înnebunit de cap cu asta şi am zis că merită să-l primească de Paşte, in loc de papusa chicco bello. 😀
Ieri, în sfârşit, am găsit pe cineva care nu mi-a spus direct că nu mai sunt (paturile sunt făcute undeva în Ungaria dacă nu mă înşel). Omul mi-a promis că încearcă să mi-l trimită până-n sărbători, mi-a facut şi reducere pentru că nu are culoarea pe care am vrut-o eu, etc.
O zi şi-o noapte
De alaltăieri începând cu ora 23.00 şi pana azi-noapte la 2.00 n-am avut curent eletric.
Nu-i bai, că oricum stăm într-un cătun depărtat de civilizaţie, în care oricum energia electrică ne ajută doar să urmărim telenovele şi să ne uitam la acces direct…
Nu frate!!! Stăm în Bucureşti, chiar într-o zonă oarecum industrială, unde lipsa energiei duce la pierderi de bani.
Acum, nici nu vreau să fiu absurdă şi să nu înteleg că “s-a împuşcat un cablu subteran”, dar să spui că se remediază până la 6.00, apoi pâna la 10.00, 13.00,17.00, 19.00, 23.00 şi aici nu mai ştiu că m-am dus la culcare, mi se pare o încercare disperată de a evita scandalul. Tactică greşită, eu zic că dacă ar fi spus direct “măi oameni buni, o zi şi-o noapte nu veţi avea curent, vedeţi şi voi cum vă descurcaţi”, ar fi fost mult mai bine, am fi mâncat toată mancarea din frigider sau şi mai bine, am fi dat-o unor amărâţi, nu le-am mai fi chemat ieri pe lucrătoare la atelier, cu speranţa deşartă că va veni curentul şi vor putea începe să lucreze, ar fi avut şi femeile alea o zi liberă, am fi refăcut stocul de baterii pentru lămpile de rezervă, Doru, cel cu magazinul mare de la colţ, şi-ar fi pus marfa din frigidere într-o maşină frigorifică, Sorin ar fi trimis mailul ăla, cu oferta de care depinde activitatea atelierului pe urmatorii doi ani, de undeva din oras, ehe, câte n-am fi făcut… Dar aşa…
Sumar de weekend in imagini
Am petrecut un weekend linistit, la tara la parinti. Desi in alti ani pe vremea asta totul era verde, acum abia daca se vedea iarba pe ici pe colo in curte. Dar ce sa va povestesc eu, mai bine va arat niste poze:
Atunci am ajuns:
Romanul
Cap. I (fragment)
În odaia mică din capătul culoarului, în fiecare zi se auzeau glasuri de copii, care se estompau spre seară, când la flacăra lumânării aceştia îşi făceau lecţiile. Curentul le fusese tăiat acum o lună pentru neplată şi de câteva zile nu mai aveau nici apă, din acelaşi motiv. Blocul în care locuiau era unul select, situat aproape de centrul oraşului. Culoarele erau bine luminate, şi uneori, bunica deschidea uşa de la intrare, pentru ca un fir de lumină să poată pătrunde în camera în care copiii citeau şi scriau.
Parinţii încercau să nu facă o tragedie din lipsurile pe care erau nevoiţi să le îndure, şi le spuneau copiilor în fiecare zi că ei, de fapt, fac un experiment: vor să le arate şi lor cum au copilărit bunicii.
Ţaţa Didina, bunica dinspre tată a copiilor, stătea chircită cât era ziua de lungă, pe un scăunel lângă geam, privea strada şi asista tăcută la minciunile pe care părinţii le îndrugau copiilor. Nu era de acord cu ceea ce făceau ei, dar nici nu se împorivea. La urma urmei sunt copiii lor şi ei şi-i vor creşte, de asta era sigură, cum vor crede ei de cuviinţă.
Azi am fost la scoala
Am fost la scoala ca pe vremuri. Am asistat la lectii, am luat pauza, tot ca pe vremuri. Acum, ca lucrurile nu mai sunt ce-au fost odata o stim cu totii, nu intru acum in amanunte.
Ideea este ca-s la fel de obosita ca atunci cand veneam de la scoala intr-un suflet, ii povesteam mamei dintr-o suflare cum a fost ziua si cadeam rupta de somn cel putin o ora doua. Ehe ce timpuri dom’le.
Acum ma doare capul si vreau sa fiu din nou copil. Vreau sa merg la scoala pe care am vazut-o azi si sa invat dupa metodele alea. Poate asa, cand voi avea din nou varsta de acum, voi fi mai inteleapta. 😀