Într-o zi de mijloc de toamnă, în anul 1972, veneam pe lume la dispensarul din comuna Scorţaru Nou din judeţul Brăila şi aveam să fiu prima şi ultima fată a soţilor Nedelcu. La mai puţin de doi ani de la acest eveniment, a intrat în familia noastra Laurenţiu, fratele meu, de naşterea căruia se leaga primele mele amintiri.
Revăd parcă şi azi ghemul acoperit cu pled subţire (frate’miu s-a născut vara) pe care mama l-a aşezat cu grijă în patul mare din camera de zi, în care până atunci eu fusesem stăpână. Veneau vecinii şi rudele la noi, treceau toţi prin dreptul puiului de om, se mirau, zâmbeau şi îi băgau copilului, dupa cum era obiceiul, câţiva bănuţi în pliul scutecului. Nu, nu eram un geniu, am aflat mult mai târziu că ăia erau bani. 😀
Din celălalt capat al patului, de unde urmăream scenele astea, m-am mişcat încet-încet, până am ajuns să ating cu picioarele copilul şi-am început să-l împing uşor către marginea patului. Un pic, încă un pic, până m-a văzut mama şi cu un glas dojenitor mi-a spus: “Nina, ce faci puiul mamei? Nu-l mai împinge că-l dai jos, e mic şi el şi-i frăţiorul tău.” Aveam de pe atunci răspunsuri pentru toate şi i-am spus mamei foarte revoltată: ” Tu nu vezi că n-am loc? N-am loc de el. Ia-l de aici!” Mama a zâmbit şi l-a luat.
Ce-ar fi dacă am transforma România în ţara noastră?
Nu-s mulţumită deloc. Ce-i aia o săptămână de concediu? Nu-i uman. Vă spun din experienţă.
Acum o săptămâna am dus fetele la ţară bunici. Bucurie mare, că acolo cam fac ce vor ele, însă dorul de părinţi (adica de mami şi de tati) le apucă mai repede decât ar fi cazul, aşa că trebuie stabilit cu ele de la început cât urmează să stea acolo, când venim să le luăm sau să le vizităm şi tot aşa. Prima revedere urma sa fie peste doua saptamâni dar sa vedeţi…