Category: ale mele

Abia aștept

De câtea zile nu prea-mi mai vine să mă apropii de calculatorul meu vechi. Nu că m-ar fi supărat cu ceva, dar știți cum se întâmplă, parcă nu-ți mai vine să îmbraci paltonul vechi atunci când știi că cel nou e deja pe drum spre tine. Și asta se întâmplă zilele astea cu computerul meu vechi. E pe cale de a fi înlocuit.

Nu, nu-mi pare rău că-l schimb, voi știți de câte ori m-am plâns eu pe aici că îmi doresc un laptop nou, care să fie numai și numai al meu, cu care să împart și bucurii și necazuri și de pe care să scriu texte frumoase, care să-mi placă în primul rând mie și apoi, după publicare, să fie apreciate și de voi. Știți de când n-am mai scris un text de care să fiu mulțumită? Hmm…cam de multișor. Unul dintre ele poate fi ăsta, dar a fost scris, așa, mai profi, nu mi-am lăsat eu să zburde gândurile așa cum aș fi vrut.

Continue reading Abia aștept

Renovare

Nu bre, nu blogul intra în renovare, ci biroul meu pe care cu mândrie vi-l arătam acum un an.

Între timp a trecut prin multe, i-a mai venit ceva mobilă, s-au mai crăpat pereții pe ici pe colo, pentru că izolația de pe acoperișul terasă al camerei în care e amenajat biroul n-a fost tocmai ok, așa că mâine vin zugravii, am un chef nebun de dezordine și curățenia de după, așa că vă rog să mă iertați dacă zilele astea nu voi fi în cea mai bună formă. Sau în toane bune, ca să zic așa.

Bine, aș face totul cu mult mai multă tragere de inimă dacă aș ști că pe lângă albul pereților voi schimba si calculatorul care abia se mai târăște cu unul nou frumos și de generație mai nouă. Dar asta-i doar un vis…până atunci la șmotru cu mine.

Continue reading Renovare

Sunt o zgârcită

Nu-s în stare să-mi iau o rochie. O rochie mai cu pretenții vreau să spun, că de cârpe mi-e șifonierul plin. 🙁

De câte ori trebuie să merg la un eveniment mai important îmi pun în cap treaba asta: gata, acum e momentul să-mi iau o rochiță frumoasă, clasică dar foarte elegantă,  pe care s-o pot folosi și cu alte ocazii. V-am zis că-s zgârcită da? Bine că se aplică asta doar când e vorba de mine.

Ce să zic, am fost la vreo câteva evenimente din astea, dar de fiecare dată am ocolit cumpărarea acelei minunate rochii la care visez și pe care, culmea, aseară am și găsit-o. E finuță, elegantă, se potrivește cu evenimentul, cu pantofii. Ba chiar și cu silueta mea se potrivește.

Continue reading Sunt o zgârcită

Fetele din Shanghai

Într-o lume în care cu toții ne plângem de câte ceva, să-ți faci timp să călătorești în timp în niște civilizații foarte puțin cunoscute și care ne fascinează și azi, e un privilegiu pe care vă sfătuiesc să vi-l permiteți cât mai des.

Am ales să citesc Fetele din Shanghai din colecția Strada Ficțiunii a Editurii All pentru că-mi place foarte mult cultura si obiceiurile orientale, mai ales cele vechi și foarte ciudate pentru un european, cum ar fi legarea picioarelor fetelor pentru ca acestea sa ramana mici si gingase. Ce cruzime, câtă durere suportau bietele fete și o făceau cu mare demintate.

Acțiunea romanului se petrece pe durata a 20 ani între 1937-1957. Două chinezoaice surori, May si Pearl, trec prin tot ce poate fi mai rau și învață din nou să trăiască după ce războiul și nesăbuinta tatalui lor le arunca într-o sărăcie fără speranță. Un roman din cele pentru care nu dormi nopțile, eu l-am citit intr-o zi și jumătate, o lecție de istorie și de viață în fata căreia nu poți rămâne indiferent. Eu am promis ca o vreme să nu mă mai plâng de nimic.

Continue reading Fetele din Shanghai

Dimineața devreme

De un timp mă trezesc foarte devreme dimineața. Fără greutate. De unde anul trecut pe vremea asta abia trăgeam de mine pe la opt fără zece, acum mă trezesc la 5 fluierând și cu chef de lucru de zici că ce-i asta.  Am timp până la 8,când îmi vin fetele la atelier, să-mi beau cafeaua în liniște, să scriu un articol, să citesc ce n-am avut timp ieri și să fac multe alte mărunțișuri, cărora nu le-aș mai găsi rezolvarea în timpul zilei.

Cel mai fain este când îmi dau seama că n-am lapte pentru cafea, îmi iau o bluză de trening pe mine și merg până la magazinul din colț, care-i și mai harnic ca mine. Acolo îmi amintesc de cum sunt diminețile oamenilor care pleacă la muncă. Îi văd grăbiți, somnoroși, morocănoși cum își cumpără câte ceva pentru, probabil, prânz. Abia dacă salută la ora aia, deși daca-i întâlnești ziua ar sta de vorbă ore întregi. Nu, nu ne cunoaștem așa bine pentru a avea conversații lungi, dar măcar un răspuns la salut, dis-de-dimineață, accept.

Nu știu câți dintre voi ați ieșit în ultimul timp pe stradă la ora 5 dimineața. La ora aia poți încă asculta liniștea începutului de zi. Și-i tare fain. Bine, la noi e spartă de cântecul cocoșului pitic al unei vecine decedate. Femeia a murit acum aproape un an, dar moștenitorii nu se îndură să taie cocoșul. Dar pentru mine chiar și cântecul cocoșului e parte din peisaj.

Continue reading Dimineața devreme

E din nou vineri

A mai trecut o săptămână. Nu știu dacă mă credeți, dar practic nu știu cum a zburat timpul. M-am trezit în fiecare dimineață foarte devreme, am petrecut 80% din timp în atelier (avem niște comenzi ciudate, frumoase, grele, complicate și urgente 😀 ).  Dacă mai pun la socoteală și faptul că ieri m-am simțit foarte, foarte rău, îmi dau seama că n-a fost asta cea mai bună săptămână din viața mea. 🙁

Abia astept weekendul ăsta să mă liniștesc. Să încerc să-mi pun gândurile și treburile în ordine, să mă bucur de ziua de duminică așa cum ar trebui, deși fetele m-au anunțat că vor să-si petreacă ziua de naștere cu niște prieteni (de vârsta lor) la bauling și apoi în parc. Am rămas un pic blocată când am aflat ce-au pus la cale, dar încerc să mă adaptez la situație. 😀

Și azi va fi tot o zi plină în atelier, facem niște chestii care trebuie să plece pe seară cu un transport special către câteva țări din Europa. Ne vom strădui ca străinii la care ajung produsele să poată spune: Hmm..these are made ​​in romania, very nice!

Continue reading E din nou vineri

Dacă e miercuri, muncim

Titlul acestui articol era dacă e marți, muncim, pentru că eu aveam impresia că-i marți. Bine, asta nu schimbă cu nimic lucrurile, și dacă e miercuri, muncim. 😀 Nu, n-am nicio problemă cu munca atâta timp cât ea îți lasă timp și de altceva.

Când erau fetele mele mai mici, pe la 4 ani așa, observaseră ele că în fiecare dimineață toată lumea se trezea se învârtea puțin prin casa și plecă apoi la muncă, numai bunicul stătea toata ziua în fotoliu la televizor. Cu toate astea, din casa noastră cel mai avut era bunicul. Lui îi aducea poștașul pensia în fiecare lună, iar pentru că de câte ori fetele îmi cereau mie un leu le spuneam că n-am sau le luam la întrebări legat de ce vor să facă cu leul ăla, în timp ce dacă-i cereau bunicului un leu, el le dadea fără să le întrebe nimic,așa că ele au ajuns la concluzia ca bunicul are întotdeauna bani și este deci cel mai bogat dintre noi. Azi așa, mâine asa, vine Iulia într-o zi la mine și-mi spune:

– Mami, te rog din suflet, nu te mai duce la serviciu! Spune-i și lui tati să stea acasă, că e mult mai frumos când suntem toți acasă.

Continue reading Dacă e miercuri, muncim

Gospodăria de la țară

Mda, știu, ați râs cu toții când v-am spus că vin de la țară cu portbagajul plin de bunătăți de sezon, dar știți cum e, cine râde la urmă, râde mai bine. Cine are acum cămara plină? Hahahahaah! Ăsta-i râsul. 😀

Deși a fost un weekend scurt de tot, vă spuneam că lucrăm și sâmbătă, tot am avut timp de-o fugă până la țară la ai mei. Am găsit acolo, ca de fiecare dată, doi părinți bucuroși să-și vadă copiii și nepoții și-o gospodărie care se modifică de la an la an.

Exact cum spunea acum câteva săptămâni Zicu, ăștia bătrani de pe la noi nu se opresc niciodată. Ai mei aveau inițial o bucătrie în casă și una afară. Aia de afară era de fapt un cotlon din ăla lipit cu pământ în carese face focul, un fel de mașină de gătit, dar în aer liber. Pe la noi prin zona Brăilei pe vremuri nu exista gospodarie făra unul. Obiceiul se mai păstrează și astazi, bag seamă, din moment ce ai mei și-au făcut si ei o chestie de genul asta.

Continue reading Gospodăria de la țară

Duios Nina trecea

Dimineață. Pe terasă soarele încă se luptă cu vântul pentru supremație. Nina sorbea liniștită cafeaua, cu gândurile cufundate în griji și neliniști pe jumătate reale, pe jumătate închipuite. Într-o clipă tresare ca și cum și-a amintit brusc de ceva, lasă cafeaua deoparte, se ridică aranjându-și ușor rochia și pășește suav pe verdele iebii. Plete-i sunt ușor ciufulite de vânt, o suviță insistă să-i acopere fața și ochii, ba chiar îi gâdila nările. Încearcă să-și aranjeze părul fără să-și piardă șirul gândurilor și arătând în continuare preocupată de tot felul de lucruri, mai puțin de ce se întampla cu ea acum.

Pașii o duceau ușor, involuntar parcă, spre marginea scării. Piciorul drept, sunt sigură că a fost dreptul, i se oprește numai pentru o clipa, dar lovind cu forța unui ciocan în tăblia de la capatul scărilor. De sus.  De aici nimeni n-ar putea spune cu exactitate ce și cum a fost, poate doar corpul ei, care păstrează, și-o va face mult timp de acum încolo, urmele căzăturii care a urmat. Împleticirea picioarelor și neputința mâinilor n-ar fi putut fi mai rele de-atât. Cu capul înainte și palmele încercând să prindă o balustradă imaginară,  s-a  împiedicat și-a căzut ghemuit și încâlcit, s-a zbătut, s-a mai rostogolit de două ori pe scări și s-a oprit pe cea de-a cincea treaptă, cu fundul înainte și picioarele în sus, într-o pozitie care ar fi făcut invidios orice contorsionist.

Să fi fost de vină o aliniere nefastă a planetelor, să fi fost aiureala din capul ei, cert e că o căzătură ca asta, venită într-un moment cum nu se poate mai prost (furnizorii ne-au trimis 1300 m de material în altă nuanță decât cea agreată de client), te poate trezi la realitate urgent. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu. 🙁

Continue reading Duios Nina trecea