Povestea asta am inceput s-o scriu demult, pe vremea cand oamenii erau mai slabi si inelele mai rotunde. Nu mai stiu de ce i-am dat acest titlu N-am nicio idee de cum ar fi bine s-o continui si va cer ajutorul. Stiind eu ca am cititori destepti si cu multa imaginatie, sper sa-mi dati o idee despre ce-ar trebui sa scriu in continuare…. Doar o idee. 😀
Corina si Mirela erau prietene de cand se stiau.
Corina, inalta si uscativa, cu nasul acvilin si buzele carnoase, era genul de fata de care-ti place din prima. Vorbareata nevoie mare si cu mare drag de pictura, era o dulceata de fata, pe care cu greu n-ai fi remarcat-o intr-o multime. Picta oricand, orice, oriunde, cu un dram de talent si multa pasiune. Reusise chiar sa aiba o expozitie personala undeva intr-o galerie din oras. Pardon, in singura galerie din oras. De fapt inainte de a-si expune ea lucrarile, acolo nu era galerie. Asta n-a impiedicat-o sa-si cheme acolo toti cunoscutii si sa incerce sa-i faca si pe altii sa-si expuna acolo lucrarile. A reusit si si-a facut si un din asta un renume , dar asta-i alta poveste.
Aseara Sonia m-a intrebat, exact cand ma asteptam mai putin, de fapt nu m-am asteptat niodata la asta: