Am în curte doi pomi fructiferi, un măr și-un păr. I-am cumpărat micuți de tot acum 4 ani, ne-am uitat la ei ca la icoane să-i facem mari și să mâncăm fructe din ei. La umbra nici nu ne-am gândti, mai degrabă voiam să astupe cu frunzișul lor gardul oribil și casa veciunului din spate.
Anii au trecut și dacă din măr am mai mâncat câte-o fructă, părul are o poveste mult mai grea de înțeles. El a crescut lung ca o prajină cu două trei crengi de jur împrejur, deși pe eticheta lui la cumpărare scria că e un păr pitic. A făcut și el flori multe încă încă din al doilea an de viață, dar au căzut repede toate și n-am văzut nici măcar o coadă de pară în anul respectiv. Anul trecut a făcut fix trei flori. Vă dați seama că n-am avut pretenții la fructe, dar anul ăsta a fost plin de flori așa că pretențiile noastre, la cele 8 pere care s-au prins și cresc acum sub ochii noștri, sunt imense.

Pomii ăștia doi îmi amintesc mie de curtea bunicilor de la țară. Avea bunica un măr la portiță (portița era granița dintre curte și grădină) care ne asigura porția zilnică de vitamine pe tot parcursul verii. La mere se adăugau desigur și alte fructe delicioase, vișine, prune și, atunci când vecinul se îmbuna, cireșe. Aveam fructele la o întindere de mână și nu de puține ori acestea ajungeau în burțile noastre fără să vadă picătură de apă. Nu le spălam, deși noi, acasă și la grădiniță, învățasem că fructele nu se mănâncă nespălate.

Pomii din curtea bunicii aveau fiecare povestea lui pe care noi o aflasem de la părinții noștri. Erau și poveștile lor, ale părinților. Crescuseră odată cu copacii din curte și mă bucur că și fetele mele vor avea de spus o poveste legată de mărul și părul din curtea noastră de la București, împreună cu care vor crește. Va fi desigur  o diferență între povești. Fructele de azi trebuie musai spălate, dar important e că avem fructe. 🙂