Eram în dimineața zilei de 22 decembrie 1989 acasă, la Târgoviște. Aveam 17 ani. Stăteam toti 4 ( eu, mama, tata, și o colega) în bucataria de la bloc, singura cameră încălzită din casă. Mama făcea covrigi calzi. Parcă o văd, îi baga întâi în apă fiartă și apoi la cuptor.
Ascultam la radio Europa Libera, unde se discuta despre ce se întâmpla la Timisoara. Nu știam citeste continuarea
Ok,după un an de muncă susținută și cu foarte puține zile de odihnă, cred că nu se supără nimeni că la noi Moșul a ajus un pic mai devreme, adică joi pe seară.
Zic s-o stăpânim sănătoși!
Unu pentru mine, desigur.
O să spuneți că n-am timp de scris, dar am timp de jocuri si asta pentru ca-mi place joaca și-mi va plăcea mereu. Irealia a născocit un joc, un joc ce începe joi și se termină miercuri, cu reguli puține și prietenoase, pe care le puteți și voi citi aici. Esența e ca cei ce doresc, să scrie un text scurt în jurul unui cuvânt dat. Cuvântul de azi este cireșe. Să vedem ce sunt în stare să scriu, ținând cont că la momentul acesta n-am nicio idee despre ce va ieși din tastele mele, dar știu sigur că va fi o poveste:
Săptămâna trecută n-am prea scris, ați înțeles voi de ce, a fost treabă multă pe celălalt front de lucru. Faptul că scriu acum nu înseamnă că am terminat cu lucrul, ci din contră, ne așteaptă o săptămână extrem de grea, în care pe lângă faptul că avem de terminat ultimele comenzi pe anul acesta, va trebui să ne descurcăm fără mașină.
Dap, n-avem mașină vreme de vreo 7 zile și sincer în clipa asta nu am idee cum ne vom descurca, probabil vom merge mult cu taxiul, dar lucrurile sunt un pic mai complicate de atât, nu insist, vedem la sfârșit ce va ieși.
N-am uitat de filmuletul promis, sper din suflet să existe unul luna asta, deocamdată mă joc cu tipurile de fimări, am învățat câteva lucruri și-am râs mult la clipurile trase de probă. Nu-mi iese nicicum, dar e de râs.
N-am mai făcut de mult o leapșă, iar cea pe care tocmai mi-a plasat-o Vienela e despre cărți așa că o fac cu mare drag, mai ales că la prima vedere câteva întrebări mă cam blochează. Dar să vedem:
1. Prima mea amintire cu mine citind.
Cred că am mai scris undeva pe blog povestea asta, este vorba de o fetiță de clasa I careia mama îi citea câteva pagini din Amintiri din Copilărie după care pleca la serviciu, lăsând-o pe fată să continue, așa cum putea, lectura. Când mama se întorcea acasă fetița mai citise cel mult două pagini, dar n-ar fi recunoscut niciodată asta în fața ei, așa că se lăuda spunând: uite mami, am recitit tot ce mi-ai citit tu și am mai terminat și astea două pagini în plus. Așa că peste ani, când la rândul lor copilele fetei îi spuneau același lucru când aveau ele ceva de citit, ea știa exact cum stau lucrurile.
Mai ales cele care au grijă să-și pregătească terenul.
Vă spuneam acum ceva timp despre ovulele Feminella Hyalosoft și despre felul cum ajută ele femeile ce suferă de uscăciune vaginală, indiferent din ce motiv, fie din cauza unei sarcini recente, fie din cauza unor operații de histerectomie sau, cel mai des, de la o menopauză instalată natural.
Vă propuneam atunci să încercați ovulele dacă vă confruntați cu probleme de genul acesta, n-ați avut curaj s-o faceți pe blog și eu vă înțeleg perfect. Mulțumesc mult celor care au avut totuși tăria de a-mi scrie un mail și de a solicita astfel produsul, iar faptul că acum am primit de la voi și niște impresii legate de felul în care ați perceput acțiunea ovulelor nu poate decât să mă bucure și să mă facă șă simt că din ce în ce mai multe dintre noi vor lua măsuri atunci când vom considera că viața noastră sexuală poate fi îmbunătățită.
”Femeile au fost dintotdeauna preocupate de binele familiei lor, dar odată cu evoluția societății și-au dat seama că dacă lor nu le e bine, atunci familia va avea de suferit și-au luat măsuri. Au făcut rost de mai mult timp liber punând mașinile să muncească în casă, au luptat pentru drepturile lor și, atunci când le-a stat la îndemână, au solicitat ovulele Feminella pentru a mai trece de un hop și bine au făcut. Nu pot să spun că sunt acum ca la douăzeci de ani (cred că nici nu mi-aș mai dori asta, sunt perfect împăcată cu cei 53 de ani pe care-i am), dar faptul că-mi pot continua viața sexuală cu mai multă încredere în mine mă bucură extrem. Deși soțul meu nu s-a plâns niciodată, e un om extraodinar, de aia ne-au prins anii ăștia împreună, sunt sigură că a simțit și el o schimbare la mine zilele astea și vă multumesc, doamna Nina, pentru că ați luat în serios mailul meu. Sunt acum la sfârșitul tratamentului de zece zile și am de gând să continui cu doza de intreținere de două zile pe săptămână. Vă mulțumesc din nou și sper să-mi conving o prietenă bună, dar reticentă deocamdată pentru că n-a folosit în viața ei ovule de niciun fel, de efectele benefice ale micuțelor Feminella.
Atunci când copiii au 14 ani, înțeleg clar că Moș Nicolae (și mai ales Moș Craciun) poate să le îndeplinească dorințele de cadouri, jucându-se cu mintea părinților lor și nu deplasându-se personal să le pună în ghete. Mai știu copiii la vârsta asta și că-și pot dori de Moș Nicolae mai mult decât dulciuri și fulare sau mănuși. Acestea fiind spuse, să revenim la copiii mei de 14 ani.
Ieri a fost la Liceul Waldorf bazarul de Crăciun, un târg frumos în cadrul căruia copiii vând produse realizate de mâna lor, în general ornamente pentru pomul de iarnă, dar și diverse alte obiecte. Anul acesta, spre deosebire de alți ani, am avut și piese de teatru, demonstrație de zumba și alte lucruri interesante, făcute parcă un pic mai bine orgazat decât altă dată.
Am mers și noi pe la toate ”tarabele”, am ascultat frumoasele colinde cântate de orchestra și corul școlii, ce mai am intrat în admosfera sărbătorilor oficial. Am și cumpărat niște globuri de sticlă pictate manual și o cutie de bijuterii.
Gata. A început perioada aglomerata, perioada în care toată lumea vrea câte ceva, dacă se poate repede, dacă se poate perfect, dacă se poate gratis. Și nu mă refer la cadouri pentru copii, ci la nebunia care n-are nicio legătură cu sărbătorile de iarnă.
De câte ori nu ați ajuns pe ultima sută de metri la vânătore de cadouri sau la cumpărături, pentru că aveați altceva de făcut, de cele mai multe ori la serviciu ? Mie mi s-a întâmplat de 14 ori în ultimii 15 ani. Ok, nu-s eu cel mai organizat om, n-am buget de cadori și cumpăr fix când apuc, dar problema e mai gravă de atât. Nu știu să spun nu. Nu știu și gata.
Pe vremuri, dacă era nevoie ca cineva să rămână la serviciu până târziu eu mă trezeam că ridic mâna ca la școală. Deh, dacă mi-a plăcut școala!
– Vârsta?
– 25, zise ea privind timid în jos și roșind ușor. După care, prinde curaj, ridică privirea cu atitutide și completează: Știu, arăt de 41, dar credeți-mă, am 25. 😀
E o adaptare destul de jalnică, recunosc, a unei replici foarte faine din filmul Poziția copilului. Nici nu știu de ce am început articolul cu ea, poate și pentru că m-am hotărât s-o folosesc și eu de azi, ori de câte ori voi avea ocazia. E cineva interesat de vârsta mea? Va primi, fără excepție, răspunsul de mai sus.
Acum aș vrea să vorbim despre altceva. Mă bate gândul să încerc să fac video -articole, nici nu știu exact cum se spune în termeni de specialitate (mi-a spus Sonia ceva de vlog, dar nu-s convinsă). Știți de ce mă gîndesc să fac asta? Pentru că foarte mulți prieteni de-ai mei, indiferent ce-aș vorbi cu ei, râd foarte mult în prezența mea. Eu sper că nu de mine, dar recunosc că-i 10% și meritul lor. Că stau acolo și am eu în fața cui mă maimuțări. Și cum râsul e un medicament pentru orice boală vreți voi (face bine și oamenilor sănătoși, așa că nu fugiți departe), mă gândesc să fac câte un filmuleț pe lună (sper să nu ajung să fac doar unul pe an), în care să vă povestesc câte-o pățanie (în 99,9% din cazuri reală) amuzantă de numa. Voi ce ziceți? Să încerc un episod din ăsta?
N-am văzut prea multe cascade în viața mea. Nici măcar puține n-am avut ocazia să admir. Am văzut numai una și aia era atât de mică că nici măcar nu știu dacă o pot numi cascadă. Cu toate astea, îmi pot imagina România mea ca fiind căderea asta de ape. Gîndiți-vă puțin! Ambele atât de frumoase, ambele atât de pline de mister, ambele admirate și mai ales ambele iubite de oamenii aflați în jurul sau chiar în inima lor. Să sperăm însă că oricât de asemănătoare ar fi merg totuși în direcții diferite. 🙂
Nu știu alții cum sunt, dar eu de ziua țării mele nu pot scrie despre alceva decât în comparație cu ea. Cu România. Aș vrea să vorbesc mai mult despre cascade, dar mă trage țara de mânecă și-mi șoptește că deși poate sunt supărată pe ea un an întreg, azi ar fi cazul s-o laud. Să-i spun că nu e ea de vină pentru toate pe care le trăim, că ea, sărmana, ne ține sănătoși, ne dă speranțe, ne susține să creștem pe picioarele noastre și ne spune: voi, oamenii de aici, voi sunteți România.
Revenind la cascade, mi se pare extrem de idilică imaginea lor pe care o admir de fiecare dată când o văd în tablouri sau fotografii. M-am imaginat de multe ori în apropierea unei cascade, să-i aud sunetul pe viu, să-i văd căderea și dacă se poate să mă băcesc în apele căzute. Cred că aș putea trăi multă parte din viața în apropierea unei cascade și credeți-mă să spui asta despre un loc în care n-ai fost niciodată, e mare lucru. Cu toate astea aș avea o condiție. Ca locul ăsta de poveste să fie în țara mea. 
