Avem de vreo 5 ani pe terasa un foișor pătrat, cu schelet din fier. Când l-am cumpărat avea acoperiș și pereți din prelată crem. Era minunat! Ținea umbra, arăta bine, umplea terasa. Asta până-ntr-o zi în care o rafală de vânt l-a umflat și l-a luat pe sus. A zburat cu totul de pe terasă și a aterizat înfigându-și acoperișul în roșiile vecinei din stânga. Imaginați-vă o o chestie mare cât o cameră, luată de vânt, întoarsă cu cracii în sus și înfiptă-n grădina de zarzavat a femeii. Nu râdeți că am rămas cu toții șocați de ce se putea întâmpla dacă coana Lenuța plivea roșiile în timpul ăla. Între timp ea saraca s-a curățat din alte motive, Dumnezu s-o odihnească, dar foișorul nostru de fier a rămas. La noi pe terasă, nu la ea în curte că l-am luat de acolo repede după incident, neștiind dacă să râdem sau să plângem. Să vă spun drept, am râs. Mult. De câte ori le-am povestit pățania prietenilor. Cum de nu ne-o fi dat prin cap că trebuie să-l ancorăm de ceva?

În fine, prelata aia n-a ținut mult, așa că după doi ani a trebuit s-o schimbămm și i-am făcut una galbenă. Ca soarele! Prea mica! N-am să uit toată viața cum Sorin se chinuia să întindă prelata aia mult prea mică, pe scheletul acoperișului de fier. El a înțeles repede că nu se potrivește și a vrut s-o dea jos, eu nu și nu. Că nu o întinde el bine, că mai trebuie tras un pic de colo și un pic de colo… El, transpirat și cu o durere probabil insuportabilă în brațe, eu, cu gura mare pe el: nu așa măi Sori, vezi că trebuie tras un pic din partea cealaltă și apoi băgat pe după fiarele alea, hai că merge! Ăsta a fost momentul în care a cedat, s-a uitat la mine cu milă și mi-a spus cu părere de rău: Uneori mă uit la tine, și mă întreb dacă ai ceva în capul ăla.

N-am știut dacă să râd sau să plâng, am râs și asta probabil i-a confirmat toate temerile. :))) Gata, am luat apoi treaba în serios, am măsurat, am croit, am cusut și-a ieșit o husă de pavilion de toată frumusețea. Mov.

Continue reading Un loc cu perspectiva

N-am niciun chef de scris, și asta nu-i de azi de ieri, ci de vreo câteva luni bune. Găsesc tot timpul altceva mai bun de făcut și culmea e că nici de citit nu prea mai am chef. Sau am nimerit numai cărți anoste, ba fără nicio logică, ba fără subiect, ba…

Mă chinui de trei zile să scriu un articol. Nu ăsta. Unul care necesită documentare și cuvinte așezate cu grijă. Calculat. Am scris vreo 500 de caractere și n-am spus mare lucru. Nu se leagă. Dar articolul trebuie scris, și până diseară pun pariu ca îl dau gata. Trebuie doar să mă mobilizez. Și-mi mai trebuiesc și ceva încurajări de la voi, ceva de genul: Cum naiba nu poți să scrii că eu aș scrie mereu câte ceva; hai că poți; nu scrie, desenează; sigur îți iese; șterge tot ce-ai scris… Nu vă mai spun eu că sigur știți voi și singuri cum să încurajați omul. 🙂 Aștept!