Titlu: A fost odată ca niciodată
Autor: Andrew Nicoll
Editura: Allfa, colecția Strada Ficțiunii
Author: Nina
Astept sarbatorile ca pe ceva….
E clar, nu avem nicio șansă, ziua începe în atelier și se termină în atelier. Comenzile sunt din ce în ce mai multe și mai mari, iar noi suntem aceiași. E drept cu echipa un pic mărită, dar nu cu o productivitate mult mai mare. Nu mai există profesioniști, sau dacă există sunt bine ancorați undeva și n-ar pleca decât pentru oferte foarte avantajoase pe care noi, deocamdată, nu le putem oferi. Așa că tragem ca nebunii. La sfârșitul lunii ne ia cu plâns, dar asta-i viața, mergem înainte. E cam mult timp de când treburile merg așa, asta-i minunatul mediu de afaceri al firmelor mici de la noi, mai exact al producătorilor mici.
Singura gură de oxigen pe care o așteptăm în următoarele două luni, e perioada sărbătorilor. Știți voi, acele zece zile în care nu lucrăm, ne plimbăm, mâncăm, ne costumăm casa frumos și așteptăm un moș cu barba lungă să ne pună sub brad cadourile cumpărate de noi. Pentru noi. Copiilor nu știu cine le aduce cadourile, acelea s-ar putea să fie chiar din partea moșului. 😀
Știu că abia a trecut octombrie și țara așteaptă un nou președinte (ca și cum asta ar schimba oamenii și i-ar face mai cinstiți, mai conștiincioși, mai conștienți că de la ei pornește totul), dar magazinele s-au umplut de decorațiuni de Crăciun și eu vreau să vină sărbătorile.
42. O varsta
După ce repeţi de câteva ori cifra asta, parca nu ţi se mai pare mult. Azi:
Beraria H – impresii
Postul acesta aveam de gând să-l scriu luni, dar după ce am clipit m-am trezit că-i miercuri și m-am apucat de scris. Îl public miercuri după amiază pentru că dimineață nu aveam telefonul lângă mine să descarc nebunia asta de poză cu mâncare. 😀
Sâmbătă seara am fost împreună cu un grup de prieteni în Berăria H, situată fix în locul din care ultima dată mi-am luat un fard maro, adică în Herăstrău, în fostul Pavilion H. Patronii se laudă că au deschis cea mai mare berărie din Europa de Est și noi am face bine să-i credem pe cuvânt, pentru că încă de la intrare am fost copleșiți de dimensiunile locului. Bine, nu-i ca și cum nu ne-am fi așteptat.
Nu ne-am dus acolo la noroc, am avut rezervată o masă de 14 persoane la care încăpeau lejer 18, dar noi până la urmă am fost doar 12, că așa-i în tenis. Sau la berărie. După ce am luat loc la masă și-am comandat primele băuturi, am avut timp să admir locul, să-l studiez, să-mi dau seama că e excelent pentru a viziona alături de prieteni tot felul de competiții sportive, să-l felicit în gând pe designer-ul de interior care a fost cu ideea amenajării locului sub forma unui oraș, cu străzi ce au chiar și nume, cu băncuțe retrase pe care poți lua loc și sta la o șuetă cu un prieten, cu Cooberativă și Poștă, cu Radio și, cum era de așteptat, cu multe mese mai mici și mai mari care nu pot fi luate drept altceva decât casele și blocurile orașului H. Sau ale Berăriei H.
Trei chestii
- Prima ar fi că de curând am reluat legătura cu Editura All și veți citi aici în continuare recenziile cărților editate de ei, și ne vom bucura împreună de celebrele noastre concursuri cu premii în cărți. Pentru început am făcut cunoștință cu Lumea lui Nicoll, fițuica electorală a editurii, ca să spun așa:
Continue reading Trei chestii
Niște chestii de demult
Am învățat la două gradinițe și la două școli generale la viața mea. Nu înțelegeți că aș fi făcut grădinița și școala de două ori (între noi fie vorba, n-ar fi fost o idee rea), le-am împărțit doar pe fiecare în două și am văzut cum e în mai multe locuri. Unde mai pui că prima grădiniță a fost cea din satul în care m-am născut. De atunci nu-mi amintesc mare lucru, dar știu sigur că aveam costum de doctor și de polițist la grădi. Le îmbrăcam pe rând, la vremea aia nu mă puteam decide dacă să devin doctor sau polițist. Azi s-a ales praful de profesiile astea două, m-am făcut croitor. Adică, nu-i ca și cum aș croi eu așa de capul meu ceva, dar în ultimul timp mă bag tare de tot pe tăiat materiale de toate felurile, pentru că e nevoie.
După grădinița de la țară a urmat cea de la oraș din care iar n-am prea multe amintiri, dar știu sigur că aici m-am îndrăgostit prima dată, îl chema Vali și era fiul educatoarei. Mai știu de atunci că o femeie de serviciu mi-a mâncat ciocolățelele aduse pentru a servi copiii de ziua mea. Nu doresc asta nimănui, dar să zicem că eu am depășit momentul prin clasa a VII-a când am dus la școală vreo 100 de bomboane fondante, comandate de mama special la o cofetăreasă.
Prima școală generală la care am fost este și azi una de elită în Târgoviște, iar eu am petrecut acolo 3 ani. Primii trei. În clasa întai am avut media generală 10 și-am luat premiul doi. Eram nervoasă de mică așa că nu m-am dus la premiere. În clasa a doua credeam că dacă ești a treia ești mare, iar în a treia ne-am mutat în alt cartier și un trimestru am mers la școală singură cu autobuzul, de cele mai multe ori, și uneori pe jos. Era un drum lung pentru un copil de 9 ani, chiar dacă Târgoviștea nu-i un oraș foarte mare. M-am descurcat.
Sunt aici
N-am nicio explicație pentru faptul că n-am chef de scris. Citesc, muncesc, alerg, merg la spectacole, îmi fac griji pentru ziua de mâine a mea și-a alora, cochetez cu gândul de a merge la vot, dar nu-mi vine să scriu. Bineînțeles că va veni o zi în care îmi va părea rău, și doar asta mă face ca acum să intru aici, să-mi mai amintesc parolele și să încerc să leg cuvinte.
Am observat că în perioadele cu stres mare nu pot scrie. Practic îmi blochez orice pornire de a scrie până după ce trece sau dispare sursa stresului. După asta parcă îmi reapare dorința de umple valiza asta cu amintiri. Numai că în ultimul timp stresul ăsta nu se mai dă dus și starea mea nu-i chiar una dintre cele mai bune. Cu toate astea lucruri se întâmplă și nu vreau să le las nemenționate pentru că-s ale mele și le vreau adunate aici.
Am povestit duminică pe facebook cum mi-am pierdut geanta la Dedeman. Așa senzație de neputință (adevărul este că mai proastă de atât nu pot fi) n-am mai simțit de multă vreme, adică să fiu convinsă că ceva rău s-a întâmplat exclusiv din vina mea. Noroc cu oamenii cinstiți care vin la cumpărături în Dedeman. Asta-i postarea de pe FB, nu are rost să vă spun acum cu alte cuvinte cum a fost: Continue reading Sunt aici
40 de ani de la deschiderea primei case Ronald McDonald
E imposibil să fi intrat vreodată într-un restaurant McDonald și să nu fi observat cutiuțele transparente de la casele de marcat în care sunt siguă că și voi, ca și mine și mulți alți clienți lăsați de obicei restul primit de la cumpărături.
Dacă până azi nu știați unde se duc bănuții aceia, ei bine, acum vă spun eu, fondurile strânse prin intermeiul cutiilor de donații permit Fundției Ronald McDonald să acopere cheltuielile totale legate de Casele Ronald și de cazarea părinților aflați în dificultate. În România există până în prezent două astfel de case, încare sunt cazați părinții copiilor din provincie internați în spitale din Bucureti și Timișoara.
M-am gândit e multe ori cum se descurcă părinții ai căror copii trebuie să rămână internați perioade mai lungi de timp într-un spital dintr-un oraș departe de casă. Vestea că pot fi primiți într-o casă de genul acesta m-a bucurat nespus, mai ales că știu că fiecare dintre noi putem contribui ușor la existența lor.
Continue reading 40 de ani de la deschiderea primei case Ronald McDonald
Cum îți faci permis la Biblioteca Națională
Simplu de tot. Mergi acolo cu buletinul și în maxim 5 minute (cât îți ia să completezi o fișă și să stai frumos la poză) ai permisul. Minunat!
Trebuie să recunoaștem că cititul este una din cele mai plăcute îndletniciri care există. Numai că dacă n-ai timp liber, adică nu ești elev, student, sau fără ocupație, n-ai ce face la Biblioteca Națională, pentru că orice te-ar interesa să citești, n-o poți face decât în sălile de lectură. Acolo.
E bine că poți să-ți faci de acasă, online, consutând cataloagle de pe site, lista cu cărțile care te interesează, numai că, așa cum spuneam, mai ai nevoie și de câteva ore bune pentru a le lectura acolo.
Continue reading Cum îți faci permis la Biblioteca Națională
Familie de ochelaristi
Ziua de 7 octombrie (aka ieri) va rămâne în istoria familiei ca ziua în care copilul Iulia și copilul Sonia (mă gândesc serios să le schimb titulatura asta cu miss I. și miss S., pentru că nu prea mai sunt copile) au început să poarte ochelari.
Nu-i ca și cum ele n-ar fi vrut, nu-i ca și cum problemele ar fi unele mari, dar ideea de bază rămâne, de ieri își spun una alteia aragaz cu patru ochi.
Bineînțeles că nu vă pot arăta o poză cu ele, trebuie să mai treacă ceva timp, să le pot apoi umbla în telefoane și șterpeli de acolo ceva, căci de la o vreme nici nu mai poate fi vorba să mă lase pe mine să le fotografiez.