Author: Nina

Thassos, venim!

thassosN-am fost niciodată în Grecia. Nu-i ca și cum n-am fi vrut, ba chiar am plătit avansul pentru un sejur acum vreo 2-3 ani (pare că a trecut o veșnicie de atunci), dar de fiecare dată s-a invit ceva. Mereu altceva. Și n-am ajuns până anul acesta. Acum suntem hotărâți să mergem (în recunoaștere) în mini-vacanța de 1 Mai, mai ales că de Paște, am stat acasă că ”n-am avut bani” să plecăm pe undeva, și-am cheltuit în ”doar” 400 euro. Am zis că, decât să repetăm experiența, mai bine mergem undeva și cheltuim 500.

Pentru primul drum spre greci am ales Thassos, mai ales că-i cel mai aproape de noi și avem de gând să mergem cu mașina. Definitiv la decizia noastră au contribuit articolele Bogdanei și recenta lor vizită pe insulă.

Am închiriat deja un apartament în Skala Potamia și abia asteptăm să treacă cele fix 12 zile care mai sunt până la plecare.

Continue reading Thassos, venim!

Rico și Oskar

Pentru că mintea mea este foarte, foarte obosită, dar și pentru că am două fete adolescente și vreau să fiu la curent și cu literatura ce le este adresată, am citit în ultima vreme (de la miezul nopții în sus) o mulțime de cărți pentru copii și adolescenți, începând cu Minunea, continuând cu  Uite asa arată fericirea și încheind foarte draguț cu Rico și Oskar de Andreas Steinhofel.

Dacă vreți să știți dacă și miss I. și miss S. citesc cărțile astea, ei bine, aflați că da, nu-s eu chiar nebună să citesc cărți pe care copilele nu le-ar citi.

rico si oskarAm ales să vă povestesc azi despre Rico și Oskar, pentru că-i o carte specială, o carte pe care eu o compar cu Flori pentru Algernon. Toți copiii ar trebui să citească cartea asta, și nici pentru părinți nu-i rea. Eu o recomand cu mare drag!

Continue reading Rico și Oskar

Daca e primavara, ne revenim

Mă bucur mult de tot că s-a mărit ziua. Parcă e ziua mai lungă și-mi rămân și mie câteva ore pentru a trăi.

Pomii din curte sunt tăiați și stropiți, floricele au început ușor, ușor să înflorească, bicicletele coboară din pod și rochițele de primăvară împing în dos ploverele groase din șifonier.

Probabil că toate astea mi-au dat impulsul de a scrie azi. Să vină primăvara și pe blog. Dimineață am fost la piață și mi-am luat flori. Am ajuns acasă și mi-am dat seama că nu mai am nicio vază. Dacă o casă fără flori e o casă tristă,  o casă în care nu există o vază cum o fi?

Continue reading Daca e primavara, ne revenim

A trecut saptamana

Nici nu știu cum a trecut săptămâna asta (am impresia că, dacă cuiva i-ar veni ideea să verifice, pe blogul ăsta exista deja expresia asta scrisă de vreo 20 de ori). Păcat. E timp ce nu se mai întoarce, ar spune un necunoscător. Eu însă nu voi plânge niciodată după timpul trecut. Mă interesează mai mult viitorul, oricât ar fi el de scurt lung.  Așa că în săptămâna ce tocmai s-a încheiat, eu am făcut o mulțime de lucruri. Ia să vedem:

  • Am renunțat la tentativa de dietă pe care voiam s-o țin, recunosc a fost extrem de ușor.
  • Am terminat o comanda cu care ne luptam de la începutul lui ianuarie și care mi-a stat pe creier până s-o vad ambalată în cutii.
  • Am plătit către statul român numai săptămâna asta 2650 +1625 = 4275 lei, iar de la începutul anului s-au adunat deja în jur de 20000 lei, și gândiți-vă ca au trecut dor doua luni din 2015. Bineînțeles că sunt într-o mică depresie legată de faptul că pe an plătesc mai mult de un miliard vechi la stat, bani făcuți cu mare, mare greutate, ca să aibă ei ce fura. Cum care ei?
  • N-am fost în stare să-mi duc copilele să-l vadă pe James Arthur, care s-a găsit să vină în București fix acum când n-au ele vârsta potrivită pentru cluburi.
  • Mi-am rupt două unghii (țin la unghiile mele foarte mult) și din cauza asta voi avea probabil vreo trei săptămâni o manichiură de școlăriță de prin anii 80.
  • N-am citit nimic (mă refer la beletristică, nu la facebook și bloguri), pentru că am numai tâmpenii de cărți scrise parcă pentru retardați, nu mă întrebați cum le-am ales.
  • Am mâncat cea mai bună plăcintă de praz din câte există (nu-i ca și cum le-aș fi încercat eu pe toate, dar asta a fost extrem de bună) făcută după o rețetă învățată de mama de la televizor.
  • Am avut joi seara o cină târzie gătită împreună cu finii noștri, și mi-ar plăcea să păstrăm obiceiul. Să avem o seară din săptămână în care să mâncăm alături de prieteni, să fie așa un fel de joia deschisă, cine vrea să vină la noi joia pe la opt și jumătate seara, să stabilim împreună un meniu, să-l cumpărăm și să-l gătim. Bineînțeles că apoi tre’ să-l și mâncăm, dar la asta nu cred că se dă cineva înapoi.

Continue reading A trecut saptamana

Copii mari, probleme mari

Ieri am avut o discuție cu niște blogărițe, după care mi-am amintit că eu nu mai sunt chiar una dintre ele dacă scriu aici o dată pe lună. Așa că m-am gândit să scriu. Mai mult decât atât, m-am gândit să vă cer părerea într-o chestiune legată de copiii noștri. Voi cum ați proceda în astfel de cazuri?

  1. Copilul vostru, o fetiță de 14 ani, este agresată verbal aproape zilnic de un coleg ce pare în ochii celorlalți, și mai ales al profesorilor, copilul model. Fetița nu se plânge zilnic de asta, a înțeles că asta-i viața, nu poate fi înconjurată numai de prieteni, dar îți spune din când în când că nu prea mai poate să-i înghită insultele, care între timp s-au transformat în amenințări. Ce faci?
  2. Copilul vostru, o fetiță de 12 ani, participă împreună cu un grup de colegi la un proiect pentru școală, proiect ce implică cumpărarea de chestii, transformarea lor în mărțișoare, și apoi vinderea acestora, astfel încât copiii să obțină profit. Fetița se implică trup și suflet în proiectul acesta, te pune să-i cumperi tot felul de materii prime, se întâlnește cu echipa ei și meșterește mărțișoarele, se ocupă și să vândă din ele, își pune la bătaie toate cunoștințele, se bucură când vede că se strâng bănuți din munca lor, până într-o zi în care o altă fetiță din grup hotărăște că fetița ta trebuie dată afară din grup. Îi spune asta răspicat în față și îi cere să plece. Te trezești cu copilul acasă plângând. Ce faci?
  3. Copilul vostru, tot o fetiță, de 13 ani de data asta, merge la școală și poartă la ora de sport, doar la ora de sport, niște pantaloni de trening cu turul ușor lăsat. Nu șalvari, nu pantaloni cu turul până aproape de genunchi, ci ușor lăsat, cam cum erau izmenele bunicului meu. Ok, voi nu aveți de unde să știți cum erau izmenele bunicului. În fine… Profesorul de sport nu are nicio problemă cu asta, directorul școlii, cu care copil s-a întâlnit și a schimbat câteva cuvinte înainte de oră, nu are nicio problemă cu asta, numai doamna dirigintă decide că pantalonii nu-s ok și îi face fetei o poză pe care o afișează în școală la panoul rușinii. WTF, nu știam că școlile au un panou al rușinii! Revenind, ce faci?

Mi-ar plăcea tare mult să vă aflu părerile, eu știu cum au procedat părinții respectivilor copii și vă voi spune și vouă, dar nu vreau să vă influențez deocamdată. Și da, sunt trei cazuri reale și recente.

Continue reading Copii mari, probleme mari

Traiesc

Da, mai devreme sau mai tarziu trebuia sa se intample si asta, nu mai am timp de blog. Deloc.

O fi de la programul infernal care ma tine departe de casa cel putin 13 ore zilnic, o fi de la vremea care nu-i tocmai cea mai favorabila, o fi de la stresul pe care l-am avut odata cu plecarea fetelor in Germania (nu-mi vine sa cred ca nu v-am povestit nimic despre asta).

Ma gandeam ieri ca aproape in urma cu un an am incetat sa mai comentez pe bloguri din lipsa de timp. Citeam, dar alegeam ca in loc sa comentez pe unde-mi venea sa zic cate ceva, sa scriu cateva vorbe aici la mine. Stiti voi, sa-mi aduc aminte cand voi fi batrana si senila, c-am trait.

A trecut de atunci un an si iata ca a venit vremea in care abia daca mai scriu aici. Mi-e greu si sa activez diacriticile pe tastatura. Pentru ca mi se pare o pierdere de vreme, voi (si mai tarziu si eu) veti intelege ce am vrut sa spun azi si fara semne de punctuatie.

Continue reading Traiesc

Croitoria in serie – lectia 1 (partea III)

Acum că v-am povestit deja despre mașinile de cusut dintr-un atelier de croitorie la serie, mai rămâne să vă spun câteva cuvinte despre mașinile de croit, despre masa de croit și despre accesoriile necesare pentru a putea produce în serie textile.

Mașini de croit

Aici oferta este destul de largă și se întinde de la mesele de croit cu taiere laser, care-s niste mastodonți și pe care le găsim mai mult în marile fabrici decât în atelierele de confecții de la noi, până la o mașină de croit mică, cu un cuțit rotativ, pe care croitorul o mânuiește rapid și cu care poate tăia straturi de material de până la 10 cm. Vă arăt trei variante, așa, ca să știți cam pe unde se învârte piața, cu mențiunea că ultimele două sunt cel mai des folosite de noi. N-aș zice nu nici eu unei mese mari cu tăiere, dar deocamdată nu-s finanțe pentru așa ceva, mașina costă undeva în jurul a 100000 euro.

Continue reading Croitoria in serie – lectia 1 (partea III)

Cum stați cu căzăturile?

Când eram copil aveam convingerea că oamenii mari nu cad. N-au cum, sunt mari, așa gândeam. Nu mă judecați aspru, eram o copilă împiedicată, cu oase tari, ce spera că odată cu trecerea timpului va rămâne mai mereu în picioare. N-a fost așa, cad și acum de nu mă văd. Mai ales în casă. Mai ales pe scări. Mai ales noaptea. Nu râdeți!

Anul ăsta nu s-a întâmplat. E drept că n-au trecut nici 20 de zile din el, și încă n-am căzut prin casă. Dar am alunecat de două ori pe afară deja. O dată în prima zi de lucru, în fața întregii echipe de angajați, înainte de a apuca să le zic clasicul la mulți ani. Adică, l-am spus cumva în cădere. Ce să zic, oamenii au început lucrul foarte bine dispuși, că nu-ți vezi în fiecare zi șefa în genunchi în fața ta.

După nici zece zile a trebuit să merg să iau măsuri unor maeștri bucătari. Vreo 15 chefi, strânși de la mai multe restaurante într-un singur loc, la o anumită oră, ca să mă pot întâlni cu toți odată. Numai că fix în ziua aia, Sorin avea programare cu mașina la revizie și cum eu de taxi n-am auzit, am plecat pe jos la întâlnirea mea cu bucătarii. La nici 100 m de casă (adică pe strada noastra, frate), am alunecat pe o pojghiță de gheață și m-am proptit într-un genuchi. Am simțit o durere ascuțită până în urechi și am vrut să urlu, dar m-am abținut. M-am uitat la pantaloni și-am văzut că n-au nimic. Pe mine mă durea genunchiul de muream, iar pantalonul era intact. Am făcut doi pași și-am simțit și-n vârful degetelor și pe spatele limbii durerea, dar faptul că 15 oameni foarte ocupați se adunaseră undeva să mă aștepte pe mine să le iau măsuri m-a făcut să trec peste tot și să merg mai departe. Pe jos. Tot nu m-a dus capul să chem un taxi.

Continue reading Cum stați cu căzăturile?