După ce v-am povestit cum am ajuns în Italia și ce-am făcut la Bergamo, zic să continui, așa că azi avem Varenna și câteva orășele de pe lacul Como.
Nu știu dacă ați auzit de el, dar Lacul Como din Italia imită silueta filiformă a unei femei cu părul in vânt (bine, concluzia asta am tras-o noi, nu știu ce spun experții). De fapt vă puteți și voi da cu părerea, harta lacului este aceasta din dreapta.
Am fost in Italia exact de Paștele catolicilor, și cum ea e o țară majoritar catolică, se cheamă că am fost în Italia de Paște.
Am plecat cu o cursă Wizz dimineață devreme din București și la 7.45, ora lor, eram pe aeroportul Milano-Bergamo, hotărâți să avem o vacanță liniștită și frumoasă pe malul lacului Como. Auzisem (și văzusem prin poze) că-i de vis.
Imediat ce ieși din aeroport sunt autobuze către Milano (5 euro) și către Bergamo (3,5 euro au fost cele pe care le-am luat noi, dar nu-s convinsă că nu erau unele și mai ieftine, ale noastre au fost valabile 90 minute). Cum aveam cazarea în Varenna și puteam intra abia pe la prânz în apartamente, am hotărât să vedem până atunci La Citta Alta din Bergamo, așa că am coborât din autobuz la gara din Bergamo, am traversat și am lăsat bagajele în niste cutii uriașe (ne-au încăput lejer 3 bagaje de mână și-un rucsac) pentru care se plătește 4 euro pe 24 ore (asta-i perioada minimă pentru care poți plăti).
Se pare că n-am avut relație tocmai bună cu telefoanele mobile pe care le-am avut. Cel puțin nu în ultimii doi ani, timp în care mi-a fost furat un Note 4 din buzunar la Auchan Titan, am scăpat un iPhone 6 în toaletă și în urmă cu o săptămână mi-am lăsat telefonul la poartă în zăpadă lângă mașină vreun sfert de oră până mi-am amintit de el și am început să-l caut. Așa-i că ați zice că o persoană care a trecut prin câteva chestii din astea, va fi mult mai atentă pe viitor cu bunurile ei de valoare, numai că…
Azi dimineață (ora 6.30) trebuia să ajung în mare viteză undeva la capătul străzii mele (cca 500 m de casă) să duc ceva unei fete care îmi făcea un serviciu. Nu uitați că azi a fost o minunată zi de iarnă în plin sfârșit de martie, deci strada toată era albă, ningea și vântul viscolea zăpada. Eram în mare întârziere, așa că am alergat cât m-au ținut picioarele prin viscol imaginându-mi că-s Tibi Ușeriu, iar strada mea e Ice Road-ul ăla străbătut de el.
M-am întâlnit cu fata, i-am dat coletul și abia trăgându-mi sufletul, am făcut cale întoarsă. Din obișnuiță am dus mâna la buzunare și mi-am dat seama că n-am telefonul. M-am speriat un pic, dar eram 80% sigură că l-am lăsat acasă. Cu toate astea m-am uitat pe jos să nu-mi fi căzut din buzunar când am alergat, dar nu l-am găsit. Am intrat în atelier și acele 80 de procente s-au evaporat pe loc când mi-am dat seama că telefonul nu-i acasă. M-am întors imediat pe drum și l-am reluat minuțios. Nimic. Se luminase bine și oamenii erau din ce în ce mai mulți pe stradă. În tot timpul ăsta o colegă suna pe telefonul meu și nimeni nu răspundea. Măcar suna, gândeam.
Da, știu, trebuia să fi citit cartea asta în urmă cu mulți ani, dar n-am făcut-o decât în anul de grație 2018. La început.
Împăratul mușelor de William Golding îmi confirmă credința că nu există ”persoană inocentă” și că orice excepție confirmă, de fapt, ipoteza asta.
Un grup de copii (cei mai mari au 12 ani și cei mai mici nu mai mult de 5 ani) care supraviețuiesc unui accident aviatic se găsesc împreună pe o insulă pustie, unde găsesc totuși hrană și apă potabilă din belșug, dar nu există oameni mari. Adulți, adică. Deși au toate premisele pentru a supraviețui civilizat până când vor fi găsiți, reușesc chiar și să aprindă focul, cei mici ajung să se certe și chiar să se ucidă între ei aparent fără niciun motiv demn de luat în seamă, asta dacă nu ținem cont de frici și de dorința unora de a conduce grupul.
Chiar dacă e februarie (când naiba a trecut ianuarie?), chiar dacă ar trebui ca geaca îmblănită să fie la mare căutare, eu simt că vine primăvara. Tare.
Vremea bună de afară e un argument. Mărțișoarele din magazine alt argument, mă duc fără să vreau cu gândul la zambile, narcise și lalele, adică la primăvară. Unde mai pui că zilele astea fac o cercetare despre Lacul Como din Italia și aproape toate pozele pe care le găsesc, sunt făcute acolo primăvara. So, vine.
Abia aștept! Dacă de zăpadă n-am avut parte, atunci măcar de primăvară să ne bucurăm.
Nu mă omor după dulciuri, pot trece ani până să-mi fie poftă de o bucățică de ciocolată. Ok, nu rezist prea bine la prăjiturile de casă, dar mă declar o neiubitoare de ciocolată. Și totuși…
Într-o seară acum vreo două luni am simțit la un moment dat nevoia de ceva dulce și mi-am luat un Kinder Bueno, din rezerva fetelor, cu mine în cameră. Am mâncat o jumătate și am pus cealaltă jumătate în sertarul de la noptieră, cu gândul să-l mănânc alt
ă dată, peste mult, mult timp. Nu, nu expiră.
A trecut timpul, s-a terminat un an, a început altul, a căzut un guvern, a venit altul, și eu nu m-am atins de ciocolata din sertar. Au mai fost seri în care aproape am cedat și am vrut s-o iau de acolo, dar m-am limitat la gânduri, n-am făcut nimic de care să-mi pară rău a doua zi. Asta până acum două seri, când am terminat treaba în atelier pe la unu noaptea (de fapt era două, dar nu vreau să par vreo workoholică) și în vreme ce apa de la duș spăla oboseala de suprafață, creierul era cu gîndul la sertar și la batonul de kinder bueno care avea să-mi dea o nouă viață, mai ceva ca într-un joc video de pe vremuri. Cu toate astea, am luat pijamaua pe mine și mi-am zis: Nu azi, nu e bine, nu-mi trebuie ciocolată acum. Și-am rezistat. Aproape că am deschis sertarul, dar n-am mers mai departe. Nop.
Au trecut deja 20 de zile din ianuarie și așa cum spunea cineva pe facebook: mai sunt 11 luni până la Crăciun și deja ninge.
Am început 2018 în forță, adică ne-am întors la lucru pe 3 ianuarie, deși ani la rând am deschis atelierul după 8 ianuarie. Anul acesta însă, avem de livrat ceva la începutul lui februarie și nu e timp de stat.
Bineînțeles că am revenit și în sala de sport (eu și toată România) și am trecut la nivelul următor, adică mai puțin pilates și mai multă forță. Deocamdată nu am o părere despre cum va merge treaba, am încă febră musculară la niște muschi abdominali despre care nici măcar nu știam că există.
Am scris maxim trei recenzii de carte anul acesta pe blog. Nop, am verificat, am scris doar una. Unde sunt anii în care scriam recenzii la absolut tot ce citeam? Nu știu, dar le port o amintire plină de nostalgie.
Anul acesta, deși nu m-am omorât cu recenziile, mi-am notat conștiincioasă într-o notiță tot ce-am citit. Pe măsură ce se strângeau cărțile acolo, îmi propuneam ca neapărat să și scriu ceva despre ele, dar uite că suntem la sfârșitul anului și mai mult decât să transfer aici lista cu cărți (poate vă inspiră și pe voi), n-am făcut nimic.
Hai să vedem:
Dacă tot m-am logat azi aici (ca să nu uit parola), am zis să vă și povestesc ceva despre Durbuy, cel mai mic oraș din lume, pe care l-am vizitat acum vreo două săptămâni. Așa-i că nu știați de el? Bine, așa spun cărțile poștale care se vând la magazinele de suveniruri.
Am petrecut în weekendul 18-19 noiembrie 2017 în Belgia, o țară de care eu m-am îndrăgostit de ceva ani și unde mă simt… cam ca acasă. Din Belgia ajungi repede (de la 20 de minute până în maxim jumătate de zi) în 5 țări vecine, Franța, Luxemburg, Germania, Olanda și Marea Britanie. Vă imaginați un concediu de două trei săptămâni cu cazare în Belgia și excursii de cate ozi doua in fiecare din țările astea? Eu da.
Revenind, în weekendul de care vă spuneam am vizitat Grotele Han-sure-Lesse o succesiune de peșteri care mai de care mai spectaculoase, pe care belgienii știu să le pună în valoare și să le exploateze turistic cum pot ei mai bine. E foarte frumos la grote, kilometri întregi de drumuri subterane incredibile care te fac să te gândești că și în subteran e tot un fel de lume.
Am simțit nevoia să scriu azi ceva aici. Nu-i o zi specială, ba chiar cred că va fi una din multele zile pe care nu le băgăm în seamă în viața asta. Muncim, citim, vorbim cu ceilalți, ne îmbrățișăm copiii și mergem mai departe. Nu ne vom aminti nicicând de joia asta banală, care a început cu un sunet îndepărtat de sirenă și implicit cu o trezire la ora 5 dimineața. Va fi o zi lungă, asta știu sigur.
Mă bucur că a venit toamna, dar nu mă încântă faptul că am pornit deja de două săptămâni centrala. N-am făcut încă rocada hainelor în șifonire, mă descurc cu două hanorace peste tricourile de vară și-un pulover nou. Și-o geantă nouă, dar nu despre asta discutăm. 🙂
Sâmbătă o să avem zi de reamenajat atelierul. Abia aștept! Punem rafturi noi, băncuțe și lumini mai puternice că suntem din ce în ce mai bătrâni și materialele ni se par a avea două fețe. De cele mai multe ori au doar una, numai că noi n-o vedem. Ne trebuie lumină mai multă sau ochelari mai buni. Încercăm cu prima variantă deocamdată.