E sfârşit de an, e vremea bilanţurilor. Pentru că mi-e frică să caut lista pe care mi-am făcut-o anul trecut, cu planuri pentru 2009, o să încep cu o chestie uşoară.
Zilele trecute n-am prea avut acces la internet (voit ce-i drept), aşa că m-am gândit la chestia asta: cât am stat eu cel mai mult fără internet anul acesta?
Patru zile. 😀
Al meu a fost plin cu de toate. Vineri am fost la curs de fotografie. Am aflat acolo o gramada de lucruri noi (noi pentru mine). Intr-o zi le voi sherui cu voi. 🙂
Sambata am umblat dupa cadouri de Craciun, luminite si decoratiuni. Asta mi se pare cea mai frumoasa perioada din an, dar asta v-am mai spus. 😀 Am avut si oameni dragi in vizita in weekendul asta, am vazut filme, am pictat, am citit, ne-am jucat, am facut poze (cum altfel). N-am avut timp de net.
Zilele a trecut foarte repede si dimineata m-am trezit ca e luni. 🙂
Eşti bărbat. Sau femeie, de ce nu. Ai firma ta, un SRL în creştere şi simţi că ai nevoie de ajutor. Nu mai faci faţă singur să mergi şi la întâlniri, să raspunzi şi la mail-uri, să faci şi facturile, să livrezi şi marfa… Nu mai zic de bănci, aprovizionare, oferte, telefoane, hârţogăraie…. În fine. Îţi trebuie o secretară. Sau un secretar. 🙂
În cazul despre care vă spun, omul (da, e bărbat) are de ales între două domniţe.
Una tânără, 22 ani, studentă la frecvenţă redusă sau ff (nu ştiu exact), fără experienţă, dar care promite şi una mai coaptă, adică coaptă bine, 48 ani, ingineră, dar cu experienţă în secretariat şi contabilitate primară. Ambele sunt venite pe filiera de cunoştinţe a omului nostru. El trebuie să se hotărască la una, care daca e fată deşteaptă, va lua şi primă de Crăciun anul asta de la noul job.
Nu prea ma deplasez pe jos decat atunci cand nu am nicio treaba si merg la plimbare. In rest, masina-i sfanta si cateodata, atunci cand timpul si situatia o permite, reusesc sa mai rezolv una alta si circuland cu bicicleta. Nu-i cazul acum.
Aseara am fost la sedinta cu parintii la scoala. Scoala este relativ aproape, cca 1000 de metri si am hotarat ca-i bine sa-mi mai misc oasele si grasimea, asa ca am plecat pe jos.
Trecand peste faptul ca la sedinta am aflat despre o anumita profesoara de romana pe care fetele urmeaza sa o aiba de la anu’ ca este pusa pe capatuiala pe spinarea parintilor la modul agresiv si vezi doamne, nimeni nu-i poate face nimic ca are ea pe cineva sus pus la minister, la sedinta s-a discutat despre serbarea de Craciun care va avea loc maine, la care e musai sa vina mosul. 🙂
E linişte. Casa încă se odihneşte după agitaţia din zi. Zorii mijesc şi încearcă să-şi facă loc prin sticla ferestrei, pentru a ajunge la obrazul curat de copil, pe care ar trebui să-l mângâie uşor înainte de trezire. Copilul, mai şmecher ca zorile, deschide brusc ochii ca şi cum el ar fi fost treaz de mult şi priveşte geana de lumina cu îndrăzneală.
“Trezzzireaaa, o nouă zi începe, strigă micuţa cu toată puterea. Trezzzireaaa.”
De undeva din casa se aude o uşa scârţâind. Cineva i-a auzit strigătul şi se grăbeşte spre ea. E mama, care se aştepta ca fetiţa să se trezească devreme azi, dar nici chiar aşa. Era abia ora cinci. Când intra în camera copilului, acesta stătea pe marginea patului şi ascundea ceva sub plapumă.
Mama încearcă uşor să o convingă să-i arate ce ascunde, gândindu-se că e vorba de motănelul de pluş pe care fetiţa se angajase să-l crească mare. 😀 Copilul îndărătnic nu se lasă înduplecat şi lumina jucăuşă din privire capătă valenţe de scânteie. “Nu mami, nu-ţi pot alăta, că te supeli.” Femeia zâmbeşte crezând că nimic nu o mai poate surprinde. Îşi roagă fiica să mai doarmă puţin până va pregăti ea micul dejun. Copilul acceptă surprinzător de uşor şi se lasă încet pe spate, fară a scoate de sub așternut mâna în care ţinea ceva ascun.
Mama renunţă la a mai afla ce ascunde copila şi pleacă spre dormitorul său cu gândul că va mai dormi cel puţin o oră până să se apuce de pregătit micul dejun. În spate i se pare că se aude un sunet ciudat. Un sunet care n-ar trebui să existe într-o casă civilizată şi curată ca a lor. Se aud şi nişte chicoteli de copil, dar astea i se par normale. Se întoarce totuşi şi încearcă să privească înspre patul copilului prin fereastra camerei care dădea spre hol. Lumina nu era tocmai bună pentru operaţiunea de spionaj pe care avea de gând să o întreprindă. Miji ochii şi reuşi să vadă. Fetiţa se juca cu ceva viu pe plapumă. Nu era căţel, nu era nici pisică. Femeia privea siderată la jocul copilului şi nu reuşea să facă nicio mişcare. Aşa ceva nu era cu putinţă. Nu la ea în casă.
Cu ce credeţi că se juca copilul? Şi nu, nu-i ce veţi gândi prima dată. Era exact ca aici, doar ca în povestea noastră în locul băiatului e o fetiţă: Continue reading Jucăria vie
Era intr-o vara demult. O fetita de 10-11 ani (eu) venea cu parintii de la bunici, dupa o vacanta petrecuta cu aer curat, multa verdeata si prieteni buni. Tatal fetitei are ideea de a se opri intr-un sat din drumul lor, pentru a merge in vizita la o matusa indepartata de-a lui, pe care n-o vazuse de multi ani. Asa se practica la tara. Cred ca-i valabil si pentru acum, sa mergi in vizita neanuntat, dupa ce n-ai mai dat pe acolo cativa ani buni.
Am ajuns repede, la rudele necunoscute noua copiilor, care ne-au primit cu inima deschisa, ne-au pus pe masa ce aveau mai bun si ne-au cinstit cum se cuvine. Din vorba-n vorba, am aflat ca baiatul mai mic al matusii era fotograf la un ziar din Buzau. Cum baiatul era si el prezent acolo in ziua cu pricina, ne-a facut tuturor cateva poze cu un aparat care pe mine una m-a lasat cu gura cascata. Era un aparat care face poze alb/negru evident, dar era mare, negru si frumos. Parca avea si viata in el, asa am simtit eu atunci. La cererea matusii a trebuit ca si tanarul fotograf sa se aseze la poza in grup si cum aparatul nu se putea pe vremea aia declansa singur, cineva trebuia sa faca poza.
De vrajita ce eram sa pun si eu mana pe aparatul ala, am sarit ca vreau eu sa apas pe buton si sa le fac o fotografie. Spre surprinderea mea, m-au lasat. A fost mai simplu decat m-am asteptat, am avut doar grija “sa-i prind pe toti”. Mi s-a parut extraordinar si am ramas cu aparatul ala in minte multa vreme.
Revista Capital scrie azi despre cel mai batran blogger din Romania. Este vorba de domnul Sterian Pompiliu care scrie un blog pentru varsta a patra.
Am citit cu atentie articolul din Capital si apoi am castigat o ora din viata citind istoriile de pe blogul celui mai batran blogger din Romania. E istoria unei vieti si a incercarilor sale acutuale, de a scoate batranetea din tipare.
Omul locuieste la azil, isi scrie textele pe hartie si abia apoi le introduce in computer. Ii tremura mana pe mouse dar nu se lasa. Inceraca sa-i antreneze pe ceilalti batrani in diverse activitati pentru a uita o vreme de batranete, pat si televizor.
Imi pace maxim sa vin la birou joia. Adica sa ma intorc din concediu joia. Azi imi verific mailurile si maine e aproape weekend. Glumesc!
E mai mult de lucru decat de obicei pentru ca e sfarsit de an si noi suntem invatati sa nu lasam pe “la anu” ce putem face “anul asta”. Ceea ce nu-i rau deloc.
Cafeaua e mai buna joia, ceaiul la fel. Colegii sunt mai draguti (ei sunt draguti tot timpul, dar azi…), biroul e mai curat si mai aerisit. Ziua sefului tocmai a trecut, contabilitatea lucreaza. O muzica calma rasuna dintr-un computer indepartat. E joi. Lumea munceste. Se fac calcule, oferte, planuri si rapoarte. Nu e lasat nimic la intamplare sau daca e lasat, nu vom afla curand. 😀
