Cunosc multi mosi si babe, poate si pentru ca ma apropii cu pasi mari de generatia lor. M-am invatat cu ei si incerc sa le inteleg toate metehnele si credeti-ma trebuie sa fii un om foarte intelegator ca sa-ti iasa.
Asa ca, avand ca oaspeti trei mosi si doua babe, nu conteaza cu ce ocazie, am zis ca-i misto sa-i provoc la o discutie si sa le fiu moderator. Ce spuneti voi…. a iesit de pomina: citeste mai departe
Pentru ca am inceput saptamana cu o leapsa, hai sa incheiem tot asa si cu asta, gata cu lepsele. Calator prin oras ma provoaca sa scriu despre cat de usor e sa ma scoti undeva. 🙂
Inainte sa ma inviti in oras/la un eveniment restrans/la discutii/la whatever ar trebui sa stii ca:
Era o zi insorita de iarna. Zapada trecuse si odata cu ea si drumurile alunecoase erau de mult apuse/uitate. Oamenii pe strazi pareau pierduti in griji dar pentru mine ziua incepuse promitator. Sa zicem ca era ieri. 😀
Trebuia sa ajung la Unirii sa dau comanda de un tricou cu mesaj pentru unul din colegi. Mancasem deja bomboanele si era frumos sa-l rasplatim cu ceva concret.
Conduceam minunea mea de spark cu mare voiosie, aş spune chiar “fluierând”. La un moment dat, vad ca vrea sa iasa de pe o straduta, de undeva din spatele unor blocuri, o dubita peugeot. Omul de la volan a oprit sa se asigure. Eu trec. Nu de tot. Apuc sa trec doar cu botul masinii ca de restul s-a agatat dubita. Si mi-a zgariat toata partea dreapta. Usor, dar zgariata si pe alocuri indoita. Tot usor. 😀
In Targoviste stateam la bloc. 33B. Vis a vis de blocul nostru era un altul. 33A. Stateam la etajul trei si numele nostru de familie era Nedelcu. In blocul celalalt la etajul trei, intr-un apartament pozitionat fix ca al nostru, era o alta familie al carui nume de familie era tot Nedelcu.
Va dati seama ca toate scrisorile noastre se duceau la ei si majoritatea scrisorilor adresate lor veneau la noi, da?
Cand m-am mutat acolo in bloc (aveam vreo 10 ani), printre primele prietene pe care mi le-am facut a fost Adriana Nedelcu, Anduţa, cum ii spuneam noi. Era o fetita lunga si desirata, bronzata frumos in cantonamentul petrecut la mare. Facea baschet si era un pivot excelent. Era un fel de lider al copiilor din fata blocului. Daca Anduţa zicea ca jucăm castel, apăi asta jucam.
.jpg "soacra si nora")
Verile le petreceam cu precădere la bunici, la ţară. Bunica din partea tatălui, cu care îmi petreceam prin curte mare parte din zi, mi se plângea la un moment dat că nurorile ei (are trei băieţi) nu-i zice niciuna “mamă”. Îmi spunea că dragostea ei pentru cea care i s-ar adresa aşa, ar creşte într-o clipă şi ar face-o fericită. Că cea mai mare dorinţă a ei era asta şi că o doare când le vede cum tot evită sa o strige în vreun fel, doar ca să nu fie nevoite să-i spună “mamă”.
Acum eu, cu mintea mea de copil, mă gândeam că aş putea vorbi cu mama, să-i spun chestiile astea aflate de la bunica, şi să o fac pe ea nora favorită. Ce era aşa greu să spui un cuvânt (ca doar nu te doare gura), care l-ar putea face fericit pe celălalt?
Nu mai ştiu dacă i-am spus sau nu mamei atunci chestia asta, însă mie mi-a rămas în minte (m-a pregătit oarecum pentru ce va urma) şi atunci când a fost rândul meu să fiu noră, n-am avut nicio reţinere şi m-am adresat direct cu apelativul “mamă” când a trebuit să-mi strig soacra. Să va mai spun că-s nora ei preferată? (ok, sunt singura ei noră dar asta-i nerelevant 🙂 )
Sonia: Mami, şcoala noastră dă faliment.
Eu: Ei na!
Iulia: Da mami, ne-a spus nouă doamna directoare.
Eu: Cum mă să dea faliment, ce şcoala e firmă?
Sonia:A zis ca, dacă la anu’ nu sunt mai mult de 500 de elevi înscrişi, ne închid ăştia şcoala şi pe profesori îi concediază.
Am facut ieri si mi-a iesit excelent. Nu am apucat insa sa-l gust. Abia ce l-am scos din cuptor si-au tabarat ai mei pe el, de ziceai ca-i cel mai bun chec din univers, l-au taiat cald, l-au mancat cald si-ar mai fi vrut. Azi fac doua si poate apuc sa fac o poza inainte sa dispara. Apoi daca doriti va dau si reteta, care acum e secreta. O am de la Natalia care o are de la o colega care o are…
Pana atunci va las cu nufarul de azi. Nu, nu mi-a trecut.
Edit later:
1.Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând
Woodward il intreaba inca o data cum ajunsese sa se implice in acest caz. – Toti oamenii presedintelui- Carl Bernstein & Bob Woodward
2.Fără să verificaţi, cât e ora?
10.30
Legenda WC-ului public din Brăila spune că, un bărbat a jucat o viaţă întreagă, săptămână de săptămână 6 numere la loto.
Era singura lui speranţă pentru o viaţă mai bună. În timp ce treceau anii şi el juca perseverent, s-a căsătorit, a făcut un copil, la educat şi însurat, i-a murit nevasta, i-a murit şi băiatul pe la 56 de ani (vârsta fiului), lăsându-l fără moştenitori, şi-a pierdut toţi fraţii, etc. Omul nostru era însă
Niciodată nu suntem mulţumiţi. Tot timpul avem impresia că merităm mai mult, că am fost nedreptăţiţi şi că suntem ignoraţi când noi vrem atenţie şi recunoaştere.
Chiar şi cei mai bătăioşi dintre noi, cei care chiar încearcă să “schimbe lumea” se lasă uneori copleşiţi şi cred că au făcut destul.
Nu vă mai spun de cei ce au impresia că nu-i normal că biroul în care stau nu are vedere la pădure sau la ocean.