Acum am ajuns inapoi acasa. Mi-e somn, mi-e foame si mi-e dor de voi. 🙂 Am fost zilele astea prin locuri frumoase, uitate de lume, dar cu o istorie rascolitoare. Deocamdata va arat doar o poza cu un vechi conac, construit de boierul Zamfirache Sihleanu pe malul stang al raului Buzau, in jurul lui 1800.
Treceam aseara prin zona Unirii, cu treaba desigur, si-mi arunc privirea, in treacat, pe un panou publicitar. OMG, asta nu-s eu?
Glumesc desigur. Stiam ca imaginea era acolo. Pentru ca Ursus iti face drumul cunoscut:
La gradinita comunista visam sa ma fac doamna. Sa vina oamenii la mine si eu sa-i ajut. Sa pot sa fac asta fara a da nimanui socoteala era functia cea mai mare pe care eu mi-o inchipuiam. Pe la 8 ani, un prieten mi-a spus ca asta cu ajutatul oamenilor o fac de fapt politistii si atunci am hotarat ca asta trebuie sa ma fac. Aveam mare incredere in prietenul meu si in plus, imi statea bine cu chipiu. Inca mai visez sa ajut oameni dar soarta a facut ca drumul pana acolo sa fie sinuos, asa ca prin clasa a saptea, cand am vazut ca am ceva talente la matematici, mergeam pe la olimpiade si mai luam si premii, am vrut sa ma fac contabila. Imi bagasera ai mei in cap ca la ei la serviciu, cele mai respectate erau contabilele. Nu directorul, nu inginerii, contabilele dom’le. Eu, la vremea aia incantata de succesele mele la materia asta ciudata, am facut liceul economic si facultatea de management. Nu ma intelegeti gresit nu-mi pare rau, dar nici n-as bate toba prea mult pe asta acum. Dupa faculate m-am angajat intr-o firma cu patron neamt si-am invatat, 80% din ce stiu acum in business, de la el. Dupa doi ani omul pleca in Germania si ma lasa administrator la firma lui, cu libertate deplina de a hotari ce si cum. Dupa inca trei ani am decis ca am facut destul si e cazul sa o iau de la capat, cu alta firma, cu alti oameni. Am luat-o de la zero de trei ori. Am s-o mai fac o data si abia apoi ma voi concentra pe adevarata mea vocatie. Vreau sa ajut oameni. Vreau sa-i ajut, fara sa cersesc pentru ei. Vreau sa-i ajut cu propriile lor resurse pe care inca nu si le cunosc sau despre care au false pareri. Dar pana atunci mai am de parcus ceva traseu, pe drumul pe care mi l-am ales.
Soţul meu vroia să mergem ieri să-mi ia televizor. Da, aşa zice el, să-mi ia, mie, de parcă eu stau singură. 😀 Ştiu eu strategia lui, vrea să mă sară la cadoul de Paşte. 😀
Ăsta ar fi al treilea televizor pe care îl cumpărăm în ultimele două săptămâni.
Îmi aduc aminte de timpurile, nu foarte îndepartate, în care din supermarketuri la fiecare 5 cumpărători ieşea unul cu o cutie mare de TV. Plină. Pe vremea aia tata socru’ ţinea un magazin de televizoare second hand şi vă daţi seama că ce primea mai mişto, mergea direct la noi în camere. Ei bine, televizoarele alea ne-au ţinut până săptămâna trecută, când au început să cadă unul dupa altul. Al nostru, de exemplu, face când ţi-e lumea mai draga şi acţiunea mai interesantă, o dungă luminoasă pe mijloc. Adică se stinge, şi-i rămane doar dunga asta pe ecran. Reporneşte, desigur, după aplicarea unei lovituri puternice în dreapata sus. A venit deci vremea noastră să luăm televizoare.
Dacă ai 5 minute libere (ai face bine să le ai) citeşte asta. Apoi gândeştete şi dacă ai nelămuriri mai citeşte-o odată.
Gata, ai terminat? Are dreptate omul sau nu?
Eu zic că da, zic că sunt sute de români ca mine, care se pricep la toate şi la nimic. Asta după părerea mea nu-i bine deloc. Ştim să facem câte puţin din toate şi nimic perfect. Când spun nimic mă refer la chestii importante, nu la condusul maşinii (hahah, nici pe ăsta nu-l facem perfect) sau ciorba de lobodă. 🙁
Ca de obicei melodia nu are legătură cu subiectul de azi.
De aproape 5 ani fac în fiecare zi acelaşi traseu dimineaţa şi mă gândeam că nimic nu mă mai poate surprinde de-a lungul lui. Ştiam că pe la jumătatea drumului, undeva pâna în intersecţia de la Muncii, într-o casă mare, îşi are sediu o firmă de pompe funebre. Pentru că scrie cu litere uriaşe POMPE FUNEBRE şi cum vă spuneam trec tot timpul pe acolo am vazut-o, logic.
Azi a inceput saptamana mare, n-am tinut pana acum post, n-am sa tin nici de acum in colo, stiu, sunt o pacatoasa. In schimb, in afara de faptul ca mananc orice, incerc ca pe celelalte planuri sa respect ce zice scriptura. A, in afara de partea cu sexul. Nici pe asta nu o tin, stiu, sunt pacatoasa pacatosilor.
Dupa ce ca iarna inca n-a plecat definitiv, a picat anul asta si Pastele devreme. Parca in alti ani aveam de ales intre pantofi si sandale pentru ziua de Paste, anul asta ma gandesc, in cel mai fericit caz, la niste ghetute. 🙂
Asa cum ati aflat din poze, am fost vineri la workshopurile despre blogging, organizate cu ocazia roblogfest 2010.
Mai intai, ca sa inteleaga toata lumea ce-s astea, o sa va spun ca la intalnirile de acest gen, bloggeri cunoscuti si persoane cu experienta in comunicare si social media impartasesc din experienta lor si incearca sa le explice astora mici si foarte mici, cam care-i treaba cu blogurile de succes. Atrag atentia asupra greselilor pe care le fac constant blogerii incepatori, gen: scriem de-o luna si cerem link la zoso sau il intrebam pe budda cum sa facem bani din blog, asta tot cam la 30 de zile de la lansarea blogului pe o platforma gratuita, evident, timp in care am scris 5 articole si n-am avut niciun comentariu. 😀
Pentru a indrepata toate astea, Dragos Novac a avut initiativa de a organiza, anterior petrecerii anuale a bloggerilor, roblogfest, o intalnire intre mari si mici pentru a le da si celor mici posibilitatea de a invata, de a se intalni cu cei mari si de a vedea cam cum se intampla lucrurile acolo sus. De blogosfera vorbesc. 🙂
Nu, n-a inceput inca dezmatul, doar s-a pus online-ul la cale, intr-un workshop premergator petrecerii. Deocamdata va arat poze, de povestit cum a fost am s-o fac, poate, mai tarziu:
Gata. Mi-au trecut toanele rele, au revenit cele bune. Am închis necazurile într-o cutie mica şi am acum o cutie nouă şi mare pe care vreau să o umplu cu lucruri frumoase.
De câteva zile caut să comand un pat supraetajat pentru camera fetelor. M-au înnebunit de cap cu asta şi am zis că merită să-l primească de Paşte, in loc de papusa chicco bello. 😀
Ieri, în sfârşit, am găsit pe cineva care nu mi-a spus direct că nu mai sunt (paturile sunt făcute undeva în Ungaria dacă nu mă înşel). Omul mi-a promis că încearcă să mi-l trimită până-n sărbători, mi-a facut şi reducere pentru că nu are culoarea pe care am vrut-o eu, etc.
