Mie nu-mi plac fotografiile fara viata, dar asta este o exceptie.
Am fost tentata de multe ori sa spun in fata unui tablou “campul asta parca ar fi real”, insa de data asta ma uitam la un camp real si imi venea sa zic “parca e pictat”. Undeva in dreapta un nor negru ameninta linistea campiei. L-am ignorat. O fi bine, o fi rau…
Alex, considera ca asta este cea mai frumoasa poza pe care am facut-o pana acum.
Alaltaseara eram in bucatarie si prestam un spalat de vase, cu mare arta. Aud telefonul ca suna de undeva de sus, dar cum spuma de la detergentul de vase urcase undeva inspre coate, am zis ca-i mai bine sa termin si sa vad eu apoi cine m-a sunat. Pana sa apuc sa fac asta, telefonul a tacut si a inceput din nou sa sune parca mai tare si mai nervos de data asta. Am lasat totul balta, m-am prins ca e urgenta si am alergat la telefonul care (nu stiu dupa a cui lege) s-a oprit fix inainte de a ajunge eu la el. 😀
Recunosc numarul cumnatei mele, Adriana, de la Targoviste si o sun eu zambind inapoi, e intotdeauna o placere sa vorbesc cu ea. Ei, de data asta…
Mai oameni buni, mi-a raspuns intr-un hohot de plans. Mai, dar plans din acela cu bocete. Pe voi cand va suna cineva care plange, la ce va ganditi prima data? Da, exact la asta m-am gandit si eu. M-am asezat usurel pe pat si cu inima in gat am rugat-o sa se linisteasca si sa-mi spuna cine a murit ce s-a intamplat.
Luni am luat “la ofertă” două eclere în loc de unul de la Cora. Luni seara am mâncat un sfert dintr-unul. Luni noaptea am vegheat vasul de WC în fund pe gresie, acoperită în pătura mea albastră cu stele. Mi-a fost un rău de aproape că am văzut luminiţa de la capătul tunelului. Îi mulţumeam lui Dumnezeu că n-au mâncat copiii şi mă gândeam cum de doarme Sorin aşa de liniştit după ce a mâncat 90% din porţie.
Şi cum stăteam eu şi meditam în inima nopţii, mi-a venit o idee: vreau să am cofetăria mea.
Să nu-mi spuneţi că nu se poate. Uite, Tanti Jeni cum poate să aibă cantina ei? Vreau şi eu cofetăria mea.
E tarziu si eu stau inca si ma gandesc ce sa imbrac maine la evenimentul organizat de firma la care semnez condica de vreo 5 ani.
Am avut mult de lucru zilele astea pentru ca totul sa iasa bine si ca orice femeie implicata 100% in ceea ce face am ignorant cat am putut intrebarea “Dar eu cu ce ma imbrac in ziua evenimentului?”. Si am putut mult, pentru ca stau acum si ma gandesc “gasesc ceva decent care sa fie déjà la mine-n dressing?” Gasesc.
Am o rochita neagra care ma scoate intotdeauna din incurcatura si nu arata nicodata la fel. Ii mai pun cate ceva fistichiu de fiecare data, ba un trandafir colorat, ba o esarfa argintie, toate in functie de moment si imprejurare. Simplu si sofisticat, serios si sensual, sobru si odihnitor, negrul te scoate din incurcatura in multe situatii.
Eu le-am primit de la Beti pe mail, dar sigur le-a scris cineva cu mult timp liber. Adevarate bre:
Barbatul pana in 20 de ani: Avion de Hartie
Numai zboruri rapide, de scurta distanta si foarte scurta durata.
Ieri mândrele au avut de învăţat la istorie Participarea României la Primul Război Mondial, o lecţie de o pagină (istoria e mai scurtă în clasa a patra). Dupa ce au citit de două ori fiecare, m-au rugat să le pun întrebări din lecţie, să se verifice.
Prima întrebare: Unde a început Primul Război Mondial?
Iulia: În Europa Centrală.
Dragii mei,
Vă rog să vă faceţi timp câteva minute să citiţi asta şi dacă voi ştiaţi asta deja (ceea ce nu m-ar surprinde, că vă ştiu oameni civilizaţi 🙂 ) încercaţi să o daţi mai departe. S-o citească cât mai mulţi şi să-şi amintească atunci când va fi cazul “să fie schimbarea pe care vor să o vadă la alţii”.
Mulţumesc!
M-am trezit intr-o zi de toamna si am continuat sa traiesc in ea. Si ce daca foaia pe jumatate rupta din calendar indica o primavara tarzie, si ce daca sandalele cu barete erau rezemate de pat (oare cand le pusesem acolo?) eu continuam sa traiesc in toamna mea, sa ma imbrac ca-n anotimpul recoltelor si ma port ca intotdeauna. Caci indiferent de vreme noi traim ca intotdeauna.
Un radio vorbea departe despre protestul mamelor care-si cer drepturile azi printr-un miting. Un drept castigat de care la un moment dat, intr-o alta toamna, am beneficiat si eu, mai bine zis ei. Da, pentru ei, copiii, sunt banii aceia. O mama plangea la radio ca a ajuns sa cerseasca de la stat pentru copilul ei. Trist.
Eu strig catre copiii mei ” Imbracati-va gros ca-i frig afara.” Copilul Iulia scoate capul din camera ei si ma intreaba: “Mami imi iau si caciula?” “Nu puiule, nu-ti lua caciula, sa nu chemam iarna, poate se va incalzi inspre pranz.”
La propriu.
Am cam la 5 metri distanta doi copaci. Un mar pitic care anul trecut a facut 6 mere, dar de subtire ce era nu le-a putut tine si un par care infloreste in fiecare an dar niciodata nu da rod. Intre cei doi copaci e o pajiste de verdeata formata din crini inca neinfloriti, tulpine de foste lalele mov si un trandafir salbatic alb.
In fata lor, in trei ghivece mari sunt plantate capsuni din cele uriase, deocamdata pitice, inflorite si firave. Daca o da Dumnezeu si s-or face capsuni din astea ar fi mare minune.
In stanga langa casa e rezemat gratarul si imediat langa el e bicicleta lu’ Sorin, un montain bike isuficient muncit.