Author: Nina

Lasă că mă fac eu mare

În glumă sau în serios fiecare dintre noi am spus, cel puţin o dată în viaţă, replica din titlu:

  • La vremea grădiniţei, dacă Gigel colegul de joacă mănca ciocolată nemţească în timp ce tu sugeai un mentosan, îţi ziceai în gând: “Lasă că mă fac eu mare şi atunci îmi voi  lua, din excursia bianuală pe care o voi face in Germania Democrata, multă, multă ciocolată.
  • La generală când colega ta de bancă îşi lua pe sub sarafan blugi trimişi de unghiul ei din State, în timp ce tu îţi luai pantalonii de trening cu două dungi, îţi spuneai în barbă: “Lasă că mă fac eu mare şi atunci voi avea blugi în toate culorile, inclusiv roz”.
  • În liceu ţi-ai dorit mapă la fel ca a colegei Gina dintr-a doişpea, mapă cu dublă închidere, fermoar şi capsă, într-o culoare de fiţe.  (Nu ştiu exact, dar cred sincer că pe vremea când am făcut eu liceul nu exista cuvantul fiţe în limba română 😀 ) Atunci ţi-ai dorit şi tu, ca şi mine, să ai o mapă din aia şi ţi-ai luat angajamentul: “Când voi fi mare voi avea cu siguranţă o mapă gen.”
  • La facultate deja visam cu toţii la case, maşini şi chiar telefoane mobile. Da, pe vremea aia erau mai multe maşini decât telefoane mobile în România, iar cei mai cool colegi ai noştri aveau pagere. 😀 Ăla a fost momentul când ne-am spus: ” cand vom fi mari vom avea maşină străină, casă cu etaj şi telefon mobil”.
  • La primul loc de muncă am văzut cât câştigă patronul şi ne-am gândit negreşit: ” Uite frate cât câştigă ăsta, lasă că mă fac eu mare, îmi fac firma mea şi mă căpătuiesc, fără să mă stresez prea mult.”
  • Lucrezi de ceva timp pentru tine şi vezi că afacerea creşte dar nu în ritmul în care te aşteptai tu, deşi te stresezi mai mult decat poţi duce. Îţi pui pentru prima dată întrebarea ” Oare o să mă mai fac vreodată mare?”  Şi tot pentru prima dată îţi dai seama că nu-i vorba de vârstă, ci de statutul de om mare.

Ieri m-am întâlnit cu cineva care face parte din ultima categorie descrisă mai sus. La sfârşitul discuţiei mi-a spus: “Dacă nici peste doi ani nu mă fac mare o să plec din ţara asta şi-o s-o iau de la capăt în altă parte.” El e genul optimist. Un pesimist ar spune: ” Lasă că se fac copiii mei mari….”

Continue reading Lasă că mă fac eu mare

Diverse

Anul trecut pe 5 octombie profesorii făceau grevă. Şi era ziua educaţiei.  Anul acesta istoria se repetă, numai că situaţia e mult mai maro. Se ştie că atunci când vrei să zgâlţâi din temelii o societate şi intenţia ta e ca treaba asta să aibă repercusiuni pe termen lung, încerci să-i dezorganizezi economia, sănătatea şi învăţământul. Vi se pare că ştiţi un loc unde se întâmplă asta? Mda… şi mie.

E aşa frumos afară că nici nu vreau să mă enervez. Da, ştiu că plouă, dar mie îmi place ploaia. Îmi place şi să mă plimb prin ploaie uneori, ceea ce voi face şi azi, întrucât trebuie să ajung undeva şi mi-e lene să vad care-s străzile închise din cauza mitingului, aşa că o voi lua frumos la picior prin oraş. Fără umbrelă.

Azi am de cumpărat Legendele Olimpului. Îmi amintesc de vârsta la care le-am citit prima dată. 10 ani. Mi-au plăcut foarte mult şi pentru că aveam mintea odihnită am ţinut minte toţi zeii. Când le-am reluat, pe la vreo 13 ani, mi-am făcut arborele genealogic al zeitătilor, ca să-i reţin cu tot cu legăturile de rudenie. 😀 Acum a venit rândul fetelor să le citească.

Continue reading Diverse

un weekend plin

Sâmbătă a fost ziua fetelor, au împlinit 11 ani, mulţumesc celor care le-au felicitat  şi celor care ar fi făcut-o dacă n-ar fi uitat. 😀

A fost o petrecere cu mulţi copii şi fără poze, sau cu poze compromise, cum vreţi s-o luaţi. 🙁

Toate lucrurile au decurs perfect, copiii s-au distrat, noi am stat liniştiţi şi totul s-ar fi terminat cu bine dacă n-aş fi avut minunata idee de a le da la sfârşit popcorn. Casa a rămas în urma petrecăreţilor plină de floricele. Repet, plină.

Continue reading un weekend plin

Tu la ce nu te pricepi?

Că românii se pricep la toate, e deja un adevăr general valabil. Ne-au trebuit ceva ani să ne dăm seama că în contextul dat toate înseamnă aproape nimic.

Deşi de obicei asta ne afectează doar pe noi, există cazul grav în care fară să ne-o ceară nimeni ne băgăm în seamă şi spunem că ne pricepem.  Atunci îi încurcăm şi pe ceilalţi. Ca să nu mai vorbim că unii dintre noi nu ne pricepem nici la munca pe care suntem plătiţi s-o facem. Ăsta-i cazul foarte grav.

N-am găsit nicăieri, niciodată (poate există, dar eu nu ştiu de ea) o listă cu lucrurile la care românii nu se pricep, o listă care să conţină şi argumente, nu aşa fără acoperire. De exemplu, nu poţi spune că românii nu se pricep la borduri. În niciun caz. Pentru asta chiar nu am nevoie de argumente.

Continue reading Tu la ce nu te pricepi?

Zoom ON 4 în imagini

Am fost aseară la cea de-a 4 ediţie Zoom ON la invitaţia Hotcity şi Laptop News.  Mi-a plăcut foarte mult felul în care au decurs discutiile. George (apropo, am acasă instalat BitDefender internet security  cu control parental activat, începând de aseară) şi Bogdan ne-au deschis un pic minţile şi ne-au făcut să conştientizăm câteva lucruri importante despre protecţia datelor personale pe internet.

Au scris, cam tot ce se putea spune despre eveniment, organizatorii şi Alina (care şi-a luat conştiincioasă notiţe). Eu vă las cu câteva poze de la eveniment:

Continue reading Zoom ON 4 în imagini

Maria, Bebe şi nea Mitică

Maria şi Bebe sunt fraţi. Locuiau, pe vremea când litrul de lapte  se vindea la sticlă, pe acelaşi palier cu mine. La bloc. Pentru cei care nu localizează perioada la care fac referire, e vorba de mai bine de 25 de ani de atunci. Da, cei care au prins vremurile alea încă trăiesc. Să revenim.

Bebe era omul căruia numele îi venea mănuşă. Arata exact ca un bebeluş. Avea faţă de bebeluş, corp de bebeluş, mâini de bebeluş. Adică mici. Maria în schimb era exact cum trebuia să fie o fată de 14 ani numai bună să participe la un concurs gen “mi-s fata de la ţară” dacă n-ar fi stat într-un oras, evident. Aşa Maria s-a mulţumit să fie prinţesa din jocurile noastre cu regi şi regine şi să renunţe la facultate atunci când a fost cazul, pentru că nu-i aşa, ce-i trebuie unei fete frumoase facultate?  Da bre, aşa era pe atunci. Facultatea o făceau numai ăia deştepti, vânzătoarele frumoase nu aveau nevoie de facultate ca astăzi.

Maria şi Bebe nu se aveau ca fraţii. Dacă plecau undeva împreună sigur se întorceau separat, certaţi şi uneori bătuţi. Se băteau parte în parte. Uneori dădea şi Bebe.

Continue reading Maria, Bebe şi nea Mitică

Copilul Sonia şi muzica

Aseară la ieşirea de la ore, în faţa câtorva mămici, Sonia povestea despre doamna profesoară de muzică:

– Vă spun, doamna de muzică e cea mai bună doamnă. Bine, după doamna dirigintă. E o profesoară calmă care stă lângă fiecare copil şi nu se lasă până când fiecare dintre noi nu cântă perfect. Stă langa noi şi ne explică până înţelegem şi până la urmă (aici gesticula strângând din pumni) n-ai cum să nu reuşeşti.

Ştiind că ea e la început cu muzica şi nu tocmai un talent, când o auzeam vorbind aşa îmi creştea inima şi mă gândeam: “uite mă că se poate”. O întreb plină de speranţă:

Continue reading Copilul Sonia şi muzica

Ceva legat de mâncare

Luni dimineaţă stând în trafic bag un ochi pe twitter şi ce să vezi: anunţă chinezu că la 9 fix dă drumu’ la un post nou pe blog, ceva legat de mâncare.  La postul ăsta avea el nevoie de 44 de comentarii, cât mai urgent, ca să câştige nu ştiu ce concurs, ceva legat de mancare.  Calculez că exact în jur de ora aia ajung la birou şi cum chinezu mi-e simpatic, gândesc că nu pierd nimic dacă arunc scurt un comentariu acolo, ba din contră, zicea el că ceva legat de mâncare câstigă şi ăia 44 de comentatori. 😀

Contrar cârcotaşilor care spun despre mine că una gândesc şi alta fac, de data asta m-am ţinut de gând şi am intrat pe blogul omului. Am şi comentat, însă nu înainte de a citi ce era scris acolo.  Eu îs ca ăla care găseşte nişte bani pe stradă şi în loc să-i bage repede în buzunar, mai întâi îi numără. 😀 Cu toate astea am fost a 28-a, deci nu avea cum să-mi scape premiul. Care premiu era un meniu trimis de restaurantul Wu Xing fiecăruia dintre cei 44 de participanţi. Asta cu 44 e iar ceva legat de  mâncare şi timp. Mai exact de timpul maxim în care comanda ajunge la tine. Da, e vorba de minute, nu de ore.   😀

Una peste alta, ieri am primit la serviciu mâncarea pomisă, a fost delicioasă (asta ştiam deja, noi aici la muncă doar că nu suntem abonaţi la Wu Xing). Evident că n-am avut cum să n-o împart cu colegii, aşa că toţi spunem într-un glas: Vă mulţumim!

Continue reading Ceva legat de mâncare

Soluţia stă în puterea exemplului

Când eram copil vroiam să fiu ori poliţist, ori preşedinte. Mi se părea că pentru a putea face asta, este nevoie ca în toată viaţa mea să nu fac niciun compromis. Să nu am nimic de ascuns, să nu-mi fie niciodată ruşine de faptele mele, să nu mint, etc. Toate astea pentru a putea la un moment dat să fiu un preşedinte (sau un poliţist) pe care nimeni să nu-l poata şantaja. Cu nimic. Un om căruia nu ai ce-i reproşa, era,  după mintea mea de copil, bun pentru a reprezenta şi conduce un popor sau pentru a apăra de răufăcători acelaşi popor. Deşi am încercat să mă ţin de principiile astea (nu spun că am şi reuşit), nu mi-a fost scris să fiu nici preşedinte, nici poliţist. Nu-mi pare rău.

Mă uit la ce se întâmplă în România. Se ceartă poliţia cu preşedintele. Şi noi suntem spectatori latenţi, pentru că nu-i aşa, nu-i treaba noastră. În ţara noastră, se ceartă preşedintele nostru cu poliţia noastră.  În timp ce  în parlament se fură voturi pentru a trece legi. Legi care ne privesc pe noi.

Înţelepţii ne spun că mai bine ne-am concentra fiecare pe părticica lui şi am fi nişte cetăţeni model. Civilizaţi, corecţi, muncitori. Aşa şi? Dacă deja facem asta de când ne ştim şi totuşi în jurul nostru toate o iau razna? Este ok să ne vedem în continuare de treaba noastră în timp ce politicienii îşi fac numărul, mârlanii aruncă gunoiul la întâmplare, pensionarii rămân fără medicamente şi copiii fără educaţie.

Continue reading Soluţia stă în puterea exemplului