Author: Nina

Moş Crăciun suntem noi

Încă de anul trecut le-am zis fetelor cum stă treaba cu Moş Nicolae şi cu Moş Crăciun. Că-i totul o legendă şi că de fapt cadourile sunt cumpărate de mama şi de tata, ambalate frumos şi puse lângă cizmuliţe sau sub brad, pentru ca cei mici să se bucure.

Bineînţeles că nu m-au crezut. Era şi greu să mă creadă pe mine când peste tot e plin de Moşi Crăciuni. Dar un sâmbure de îndoială tot am reuşit să le strecor. 😀 Veţi spune că-s o mama rea. Poate. Însă copilele au 11 ani şi după ce toată copilăria (până la punctul ăsta) au crezut, ba chiar l-au întâlnit de câteva ori pe Mos, am considerat eu că-i corect ca acum să afle adevărul. Odată şi odată tot l-ar fi aflat. Plus că,  mi-ar plăcea mult să merg cu ele la cumpărat cadouri. Adică să ne împărţim cumva, eu cu una, Sorin cu una, şi sa ne cumpărăm unii altora cadouri. S-ar păstra surpriza dar n-ar mai fi vorba de minciuni.

Aseara a fost sper ultima dată când am cumpărat cadourile de Moş Nicolae doar eu cu tati. Sper ca pentru Crăciun sa facem perechi şi să iasă frumos.

Continue reading Moş Crăciun suntem noi

M-am hotărât să port inel

Fetele au dragostea oarbă, cum oarbă este întâia fugă a mânjilor. Şi cum din această primă avântare a inimii poţi risipi totul sau poţi zdruncina pentru totdeauna stâlpii iubirilor viitoare, trebuie să ne tratăm iubirile cu mare grijă, astfel încât odată terminate, căci da, şi  iubirile se termină, să nu rămână în urma lor ruini pe care nu se mai poate clădi nimic.

Pentru ca fetele să aibă un ajutor în sensul acesta, a aparut contracepţia. În ultimul timp metodele de contracepţie sunt din ce în ce mai ingenioase, iar eu, deşi recunosc că nu eram la curent cu ultimele noutăţi, după ce m-aţi tocat mărunt la cap cu puterile miraculoase ale micuţului inel  contraceptiv,  m-am documentat şi vă pot vorbi acum despre acest subiect, aproape ca un om mare. 😀

Am aflat că inelul acesta mic de 5.4mm, Nuvaring, locuieşte cu voia noastră în vagin trei săptămâni din lună, stă acolo într-o poziţie comodă şi pentru noi şi pentru el, se introduce la fel de uşor ca un tampon şi îşi face treaba cu o eficacitate de 99%, iar dacă ţi-e frică să nu cumva să ajungă în alte părţi ale corpului tău, ei bine, află că cervixul are mai puţin de 1mm diametrul, deci deschiderea e mult prea mică pentru a lăsa inelul să treacă.

Continue reading M-am hotărât să port inel

Bunica şi calculatorul

Acum vreo două săptămâni a venit în vizită la noi bunica fetelor, de la ţară.

 Eu mă bucur mult că fetele au o bunică la ţară. Este  vorba de mama mea, cea care mi-a spus într-o zi că vrea să-i tipăresc blogul ca să-l citească şi ea. 😀  Ai mei au stat toată copilăria mea la oraş şi acum la pensie, a lor nu a mea, şi-au construit o căsuţă cu verandă şi pridvor,  în satul în care s-au cunoscut. Romantici ăştia bătrâni, ce să zic…

Cât mama a stat la noi, fetele au fost pe ea cât au putut de mult. În timpul în care ele erau la şcoală, bunica respira. În perioada asta de respiro, mama s-a aşezat într-o zi pe scaun în faţa calculatorului şi a încercat să facă ceva. E de la sine înţeles că în afară de momentele în care îl şterge de praf, bunica n-a pus niciodată mâna pe calculator, deşi n-ai zice că-i aşa bătrână.  A fost , în schimb, atentă la felul în care foloseam noi maşinăria fără de înţeles  şi a stiut că trebuie să mişte de mouse.  I s-a deschis în momentul următor o pagină de poveste frumos ilustrată ,  lăsată pornită probabil de copilul Iulia, care butonase înainte de  a pleca la şcoală. De poveste i s-a părut bunicii iniţial, dar şi-a dat seama imediat că pe ecran erau nişte cerinţe de aritmetică, e drept, uşoare pentru bunici.

Nu ştiu cât timp a petrecut mama uitându-se prin magic desktop ( da, s-a descurcat, dar ce pretenţii să avem  când şi copiii de 3-4 ani se descurcă cu softul asta?). 

Continue reading Bunica şi calculatorul

Un drum scurt cu Dacia 1300

Nu, nu-s amintiri din vremuri demult apuse. S-a întâmplat săptămâna trecută.

Fetele ies de la şcoală de obicei între 17 şi 18. În ziua respectivă a sunat un client întârziat pe la patru şi jumătate şi l-a rugat pe Sorin să dea o fugă până la el. Mai dornic ca oricând să întărească zicerea cu “clientul nostru, stăpânul nostru”, al meu pleaca în viteză, uitând desigur acasă telefonul mobil. 🙁

S-a făcut cinci, s-a făcut cinci şi jumătate şi Sorin nici vorbă să apară. Pe la şase fără un sfert mă sună fetele: “Mami, tu ai de gând să ne mai iei azi de la şcoală?”

Aveam două soluţii, ori plecam cu tramvaiul, făceam 45 minute până la şcoală şi luam fetele, ori luam maşina lu’ tata o Dacia 1600  1300 din 1969. Pe gaz. Caz în care, gândeam eu, ajung mult mai repede la şcoală. Decizia mi-a fost uşor forţată de mama care mi-a spus: “ia maşina lu’ tac-tu şi du-te repede la fete!”  Şi de aici începe aventura:

Continue reading Un drum scurt cu Dacia 1300

Bazarul

Am zilele astea nişte probleme de-a dreptul existenţiale. La liceul Waldorf se organizează, vineri 3 decembrie, bazarul anual. Haideţi să vă spun ce-am înţeles eu că este bazarul ăsta, pentru că deşi participă la el absolut toţi elevii, adică de la piticii de clasa întâi,  până la veteranii de-a douăsprezecea, şi chiar dacă fetele mele sunt în clasa a cincea, pentru noi e totuşi prima dată când mergem la bazar pentru că suntem în primul an de Waldorf. Sigur că vom mai vorbi despre asta şi în cunoştinţă de cauză după ce evenimentul se va fi consumat, adică săptămâna viitoare sau în weekend după cum va avea doamna aici de faţă chef şi timp de scris. 

Cu o lună şi ceva înainte de bazar toţi copii care învaţă la Waladorf  îşi aleg nişte teme pe care să lucreze. De exemplu, unii aleg să facă tablouri, alţii felicitări, alţii  globuri de Crăciun. Sunt şi unii care aleg să facă şi tablouri, şi felicitări, şi globuri, şi statuete şi moşi Crăciuni, dar ăştia sunt aia superspecializaţi şi nu e cazul nostru. Copiii pot face ajutaţi de părinţi că asa e regula, orice se poate vinde şi e în stare el sau părinţii lui să facă. De vândut zice-se că vor vinde doar copiii dar vom vedea. 

Dacă iniţial în clasa fetelor se făcuseră echipe de câte doi copii care să lucreze împreună, pe parcurs s-a renunţat la idee şi fiecare se ocupă singur de produsele cu care îşi va umple masa, căci da, fiecare va avea locul său (taraba sa) pe care trebuie să se străduiască s-o aranjeze cât mai frumos pentru ca produsele lui să se vânda bine. Nu-i un concurs, îmi place să cred că e ceva legat de ideea: după muncă şi răsplată.

Continue reading Bazarul

Când ai noroc, ai noroc

       Nu pot spune că debordez de imaginaţie, dar până-ntr-acolo încât să vizualizez ce vreau, mă ţine. Da, imaginaţia. Mă văd din când în când la o  seară a fetelor. Seara asta poate fi oriunde, dar dacă e la Residence Domenii Plaza , în umbra Arcului de Triumf,  înseamnă că am fost foarte cuminţi noi fetele. Adică să ajungi acolo pe la opt, să bei o ciocolată caldă cu fetele în lobby, să observi cu surprindere şi plăcere că hotelul nu seamănă a hotel, ci mai degrabă a palat mare boieresc, în care oaspeţi de vază sunt bine primiţi oricând, să cobori apoi la spa, să-ţi schimbi hainele de stradă cu papuci şi halat pufos şi odată cu asta faţa pleoştită cu care credeai că îţi vei încheia ziua să ţi se învioreze de la căldura şi răsfăţul dat de sauna încinsă, de apa  cu bule din piscina jacuzzi sau de discuţiile dintre fete. Pentru că da, fetele vorbesc. Şi au nevoie de reguli pentru a se înţelege. Reguli pe care şi le stabilesc singure şi pe care tot ele nu le respectă. Dar asta-i teorie generală despre femei, ne abatem de la subiect…

Când lumânările parfumate de pe marginea apei sunt pe terminate, când paharele, la început pline cu un cocktail multicolor,  se golesc, când pielea fină  a degetelor se încreţeşte, fetele vor altceva. Şi cum în seara fetelor e de ajuns să-ţi doreşti şi dorinţa-ţi va fi împlinită, ca prin minune te vezi în faţa unei mese mari, frumos aranjate, înconjurată de feţele radiante ale participantelor la răsfăţ. Căci e răsfăţ, asta e clar. Mâncărurile trebuie  pregătite de un maestru bucătar pe care-i musai să-l cheme Mohamed.  De nu-i aşa, visul nu mai e vis, răsfăţul despre care vorbeam, nu mai e răsfăţ şi mâncarea nu are nici pe departe gustul dorit.  Desertul e cum nu se poate mai zemos şi dulce, iar  discuţiile dintre fete sunt cel puţin la fel de savuroase ca bucatele.

Seara era însă abia la jumătate. Camerele cochete şi altfel decât aţi văzut voi prin hoteluri, menţin impresia că suntem  într-un  palat. Pe lângă faptul că mobilierul e mult diferit de clasicele camere de hotel, camera asta despre care vă spun este împânzită de pantofi. Pantofi eleganţi, sandale, botine, care mai de care mai frumoase, semnate, cum altfel, de Mihaela Glavan. Da, acea Mihaela Glavan, care este şi ea cu noi. Cine zicea că n-am imaginaţie?  Seara a continuat cu probat încălţăminte, cu discuţii şi vizionari de  filme, eu m-am retras în plină glorie, înainte ca pastilele de mijloc să-şi piardă efectul şi Cenuşăreasa să se transforme în Babă Cloanţă. 😀

Continue reading Când ai noroc, ai noroc

Luni pe fuga

Nu stiu cum se face ca lunea niciodata nu am timp de scris. Of, sunt atatea de facut… Intalniri de la 9.30 si multa munca pe teren.

As fi vrut sa va povestesc cum am fost ieri cu familia la film. Nici nu stiam ca tre’ sa ai 300 de lei disponibili daca vrei o seara la film.  Si macar daca ar fi fost un film misto. Am vazut Harry Potter-Talismanele mortii care a fost, pentru mine cel putin, am un copil caruia i-a placut, o mare dezamagire. Pentru ca trebuie sa stiti ca desi eram oarecum reticenta la seria de filme cu baietelul ochelarist si simpatic, atunci cand am vazut primele parti am fost incantata. Talismanele mortii insa nu mai sunt pe gustul meu si din cate am observat nici pe gustul oamenilor din sala, pentru ca a fost o galagie continua la filmul asta.

Oricum n-am timp sa povestesc. Va pup si sa aveti o saptamana excelenta!

Mami, trebuie să mă vopsesc

Ce ţi-e şi cu părul ăsta. Ţi-l dă mama natură creţ, tu eşti nemulţumită că îl vroiai drept. Dacă ai avut noroc şi părul îţi stă drept şi mai e şi bogat, tu îţi iei cele mai performante bigudiuri şi ti-l faci creţofolin. Dacă eşti blondă şi diafană, sigur ai fi vrut părul negru sau măcar roşcat, pe când toate brunetele posibile se visează blonde îmbracate în alb. Life sucks, I know!

M-am născut cu un păr castaniu, culoare extrem de la modă acum vreo doi ani. Din păcate atunci eu aveam părul vopsit, deci nu m-a ajutat deloc faptul că pe dedesubt eram la modă. Chestia asta cu vopsitul am început-o în primul an de facultate. Ţin minte că mi-am făcut rezervare la coaforul hotelului Dorobanţi (mama unei colege de facultate era coafeză acolo, nu vă imaginaţi că ştiam eu de Dorabanţi) cu gândul de a mă tunde şi vopsi. Exista un singur impediment, tata îmi spusese că n-am voie să mă vopsesc, cât timp mai vreau să vin acasă. A mai zis ăsta bătrân al meu că dacă mă mărit şi soţul meu e de acord să mă fac şi albă în cap atunci el n-o să mai aibă nimic împotrivă, dar până atunci: “Uite, tată, ce păr frumos castaniu ai, nu se cade să-l vopseşti!”

Aşa stând lucrurile, înainte de a merge la coafor îl sun pe tata şi îi spun:”Bate-mă, omoară-mă, m-am vopsit şi-mi stă super.” Voiam să văd care-i reacţia lui şi mă aşteptam să mă facă cu ou şi cu oţet, dar taţii de fete nu sunt aşa. E numai gura de ei. Al meu, când a auzit că m-am vopsit deja, deci faptul era consumat, mi-a zis: “Să-ţi fie de bine, când vii acasă să te vedem şi noi?” Vă daţi seama cu ce inimă usoară m-am dus eu la coafor ştiind că am binecuvântarea tatălui. 🙂 Şi da, mi-a ieşit chiar super noua freză. Atunci.

Continue reading Mami, trebuie să mă vopsesc

Ce-şi doresc femeile când nu mai vor haine şi genţi?

Aţi ghicit, încăltăminte. Ok, sunt unele dintre noi care îşi doresc ceasuri, bijuterii telefoane şi laptopuri, dar de câte ori pe an îţi poţi dori aşa ceva? Maxim o dată. Pe când încălţăminte…cum să-ţi ajungă astea?

A fost o vreme ( nu foarte îndepărtată) în care dacă mă întrebai ce vreau, îmi doream haine. Haine, haine şi iar haine.

Continue reading Ce-şi doresc femeile când nu mai vor haine şi genţi?

Ce-ai lua cu tine pe o insulă pustie?

Copilul Sonia, nu-i nici pe departe un geniu. Bine, nu-i nici un copil obişnuit, dar până la urmă nici nu cred că există copil obişnuit. Sau sunt prea cuminţi, sau prea obraznici, prea talentaţi sau total lipsiţi de talente şi putem discuta  mult şi bine pe temă, dar asta vreau să vă spun acum, ci cu totul altceva.

Săptămâna trecută la şcoală, într-un fel de joc-concurs, nu ştiu exact ce-a fost, copiilor din clasa fetelor li s-a cerut să răspundă la întrebarea din titlu: “Ce-ai lua cu tine pe o insulă pustie, dacă ai avea voie să alegi o singură chestie?” Ăştia mici au început să-şi dea cu părerea şi să spună fiecare ce-ar lua. Iulia de exemplu a spus că şi-ar lua cu ea aragazul şi credeţi-mă, nu-i mâncăcioasă deloc şi nici nu cred că ştie să-l aprindă, dar aşa a gândit ea atunci.

 Au fost fetiţe care au ales să ia cu ele păpuşi, biciclete, ba chiar una a ales să o ia pe mama cu ea. Nu-i rău, mai ales ca doamna nu le-a interzis să aleagă persoane. Acum stau şi mă gândesc, Iulia de ce nu m-o fi luat  pe mine? Probabil s-a gândit că ar rămâne sora ei fără mamă. Hmm… tre să lămuresc treaba asta. Eniuei. În tabăra baieţilor cică au fost câţiva care şi-ar fi luat cu ei prietenii, dar majoritatea au ales să-şi ia calculatorul. 

Continue reading Ce-ai lua cu tine pe o insulă pustie?