Author: Nina

Cum reintrăm în ritm?

Leneveală mai mare ca zilele astea n-am trăit de mult. Dormit câte 10-11 ore/ noapte (nu ştiu dacă e corect spus, 5 din orele alea fac parte clar din categoria “zi”), vizionări de filme, plimbări, primit prieteni în vizită şi iar dormit, citit, ca să nu mai zic mâncat, că numai când aud cuvântul ăsta mă ia cu dureri de burtă.  😀

Bineînţeles că în tot acest timp am pierdut complet noţiunea zilelor. Nu mai ştiam dacă-i luni, miercuri sau joi, după cum nu mai ştiam nici că-i pranz seară sau dimineaţă.  Noroc cu  noaptea de vineri spre sâmbăta ca a venit cu Anul Nou cu un imens foc de artificii şi ne-a mai scos un pic din amorţeală.

Cum-necum uite că după încă trei zile, azi e marţi şi eu mă trezesc în continuare la 11 (don’t ask).  Deh, faptul că eşti propriul tău şef are şi ceva avantaje. Reîncepi munca fix când vrei tu sau, mă rog, când nu-ţi mai poţi amâna clienţii, dar asta-i altă poveste.

Continue reading Cum reintrăm în ritm?

Să mă achit de-o datorie

Știți că urma să prepare  și Iulia ceva, da?

În penultima zi a anului pe care tocmai l-am încheiat, și care în paranteză fie spus, n-a fost tocmai rău pentru mine, copilul Iulia și-a ținut promisiunea și ne-a pregătit și ea un desert. A făcut-o însă în cu totul altă manieră decât Sonia, adică a apărut în bucătărie și a zis: “Lăsați-mă și pe mine să fac un desert!”  I-am cerut să-mi arate rețeta, să văd ce-a ales ea cu privirea limpede mi-a spus senină: “Nu-mi trebuie rețetă, eu fac clătite.”  😀

Bineînțeles că până la urmă a apărut și rețeta, care era cu totul altfel decât fac eu clătitele în mod obișnuit, copilul a găsit-o pe net și s-a decis că pe aia o face.  A pregătit o compoziție pentru 10 clătite și s-a apucat de treabă. A trebuit doar să i le întorc eu, căci altfel cred că de revelion zugrăveam bucătăria. 😀 În rest, ea a ales umplutura, ea le-a aranjat cum a găsit de cuviință pe farfurii și ne-a invitat la masă. Au fost, desigur, delicioase: Continue reading Să mă achit de-o datorie

Sonia a făcut desert

Acum două zile copilul Sonia mă întreaba dacă ea are voie să facă un desert, singură-singurică. În momentul întrebării eu, ca orice părinte atent la ce spune copilul său, eram complet cu mintea în altă parte și am răspuns: “da, sigur că ai voie!”

Abia apoi mi-am dat seama ce-am făcut. Sonia și-a luat ideea foarte în serios, s-a documentat în cărți de bucate, în cele 1000 de foi cu rețete pe care le țin eu la loc de cinste în bucătărie, pe net, etc. si a declarat: “Fac pandișpan pufos”. 

A verificat dacă are toate ingredientele, și-a pregătit totul cu mare grijă, a pus tot suflețelul ei în treaba asta, și în afară că i-am aprins eu cuptorul, nimeni n-a ajutat-o cu nimic. A făcut totul singură și noi am rămas toți cu gura căscată când a scos pandișpanul din cuptor: Continue reading Sonia a făcut desert

Reducerea de la Vodafone

Cum era și firesc, Moșul nu ne-a lăsat numai cadouri, ci și o mulțime de facturi. Dar  așa cum ne place să beneficiem de servicii, tot așa ar fi corect din partea noastră să ne achităm de obligații.  De obicei nu prea citesc detaliile din facturi, mă ocup doar să le plătesc, dar de data asta chiar mi-a sărit în ochi o chestie:

Desigur, cei de la Vodafone vor găsi o explicație pentru așa o prostie scrisă în factură (adică mă vor convinge să plătesc, că asta e de fapt o reducere pe care am avut-o o perioadă și pe care acum trebuie s-o achit, cu alte cuvinte n-am avut nicio reducere, pentru un serviciu pe care eu de fapt nu l-am vrut, dar mi l-au dat ei ca e gratuit, fără să precizeze că de fapt voi plăti eu gratuitatea astea cândva.)

Continue reading Reducerea de la Vodafone

Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi…

Îmi povestea tata când eram mică, că pe vremea lui, atunci când mergea cu colindul, primea nuci şi mere. Desigur, nucile nu erau seci, căci sătenii n-ar fi riscat să-i râdă satul, iar merele nu erau mari şi galbene, ci mici şi roşii, aşa cum le culegeau oamenii la începutul toamnei din grădinile proprii. Ecologice, zic. Ca să nu mai spun că pe vremea bunicilor noştri colindatorii primeau colaci, făcuţi de gospodine în casă special pentru această ocazie.

Au mai trecut anii, s-au mai înmulţit covrigăriile şi gazdele au început ca, pe lângă mere şi nuci, să dăruiască colindătorilor covrigi. Trioul acesta a devenit celebru şi orice creştin ştia că ăsta-i obiceiul, aşa că încearca să se ţină de el.

Prin anii 80-90, în perioada în care mergeam eu cu colindul, de la casele mai înstărite (cu legături de partid mai sus puse) primeam portocale sau biscuiţi “Mirela”. Ce să spun se ducea vorba între grupurile de colindători, mai repede decât daca am fi avut toţi telefoane mobile cu minute şi sms-uri gratuite în toate reţelele: “Mergeti bă la 3 că Popeasca vă dă portocale, uite, nouă ne-a dat”. Se înţelege că urcam direct la trei, fără a mai suna la nicio altă uşă, fără a mai ţine cont de obiceiuri ţi de datină. Şi tot în perioada aia s-a mai născut un obicei. Într-un an, mama nu avea nici mere, nici covrigi, nici nuci. Nu ştiu de ce, nu mă întrebaţi. Ei, cum nu se făcea să nu deschizi uşa copiilor care veneau să te colinde, mama s-a pus atunci seara pe făcut gogoşi din alea mari care ţi se topesc în gură şi din care ai mânca întruna. Le tăvălea apoi prin zahar pudră şi le dădea  fierbinţi în mâna fiecărui colindător. Cântau apoi copiii, vecinilor, cu gura plină, dar cu un zâmbet de satisfacţie pe faţă şi cu urme de zahar pe hainuţe.

Continue reading Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi…

Film de film

Mă gândeam că asta-i o perioada bună de văzut sau de revăzut filme. Unele vechi, legat de care avem amintiri frumoase, eu ştiu, poate le-am văzut într-o companie aparte, cu prieteni la fel de vechi ca filmele şi unele noi, despre care am auzit că-s geniale şi vrem să aflam pe pielea noastră dacă-i chiar aşa.

Vineri seara am văzut cel mai frumos film vorbit în rusă. N-aş fi crezut c-am să ajung să spun asta, urăsc filmele vorbite în rusă, din principiu. 😀

 “Le Concert”, pentru că despre el e vorba, e  făcut de un român, Radu Mihăileanu, şi filmat 60% în România. Cu actori ruşi, francezi şi români. Mi-a plăcut atât de mult încât vi-l recomand cu cea mai mare căldură. Pentru mine e genul de film pe care vreau să-l am pe DVD şi să-l revăd cu prietenii din când în când.

Continue reading Film de film

Azi e Crăciunul

Paula Seling – Cerul si pamantul

Anul acesta n-am vrut niciun cadou de Crăciun. Nimic. Nici de la mine, nici de la ceilalţi. Am nevoie numai de sănătate. Şi pentru mine şi pentru ceilalţi. Are cineva de prisos sănătate?

Mos Crăciun a venit, fetele sunt fericite. Ne-au scris şi o scrisoare în care ne mulţumesc pentru cadouri. 😀

Continue reading Azi e Crăciunul

Brăduţul

Am scris un post lung în care vă povesteam întreg necazul care mă ţine în sah de vreo trei saptamani. L-am şters. Nu-i treaba voastră şi în plus, vin sărbătorile. Lumea aleargă după cadouri, după cumpărături, dupa brad… Nu-i nimic rău în asta. Numai că eu n-am chef de nimic. Nici măcar fetelor nu le-am luat cadouri. Abia am ajuns să le cumpărăm ceva mai gros de îmbrăcat.

Azi copiii pleacă la colindat şi sinceră să fiu sper ca măcar ei cu urările lor să mă scoată din starea asta nasoală.

O încercare de-a mai uita de supărări am făcut-o acum vreo două seri, când după ce-am venit de la spital, unde tata începe uşor, uşor să se simtă mai bine, am avut chef să împodobim bradul. A ieşit aşa:

Continue reading Brăduţul

30 pentru octombrie

Doamne, câtă treabă am şi uite-mă ce stau să fac…

Vreau să fiu luna octombrie în calendarul cinezăresco-bloggeristic. Sigur…mulţi bloggeri îşi doresc asta, dar din păcate pentru ei anul are doar 12 luni şi octombrie e numai una. 😀 Spun din pacate, pentru că uite, de ce s-au gândit cei de la tiparo să facă calendar şi nu cărţi de joc, unde ar fi putut apărea 52 de bloggeri şi eu aş fi fost cu siguranţă dama de treflă. 😀 Dar aşa, pentru că-i vorba de calendar, trebuie să luptăm şi să spunem de ce credem noi că merităm o lună întreagă din an doar pentru noi, cu poza noastră şi link mare către blog. Deja visez la octombrie 2011 când traficul pe toane.ro va creşte mai repede ca Fat Frumos şi eu nu voi avea timp nici să mănânc (asta n-ar fi aşa rău) , nici să respir, aşa de ocupată voi fi să vă răspund la comentarii.

Apropo de comentarii, eu zic aşa: dacă articolul ăsta strânge până pe 29.12.2010 minim 30 de comentarii, chinezu va fi obligat prin lege de conştiinţa lui să mă aleagă pentru luna cu pricina.  Aşa că am nevoie de voi!  Uof, ştiu, întotdeauna am nevoie de voi, dar uite,  ca să nu ziceţi că nu vă ajut, vă dau şi câteva exemple de comment-uri ca să vă fie mai uşor: “Te va alege sigur!”, “Suntem de partea ta!”, “Abia aşteptăm să te vedem în calendar!”, “Eu o să vreau unul cu autograf” şi variaţiuni pe aceeaşi tema.  Desigur, accept şi părerile contra, ia să vedem: “Eşti prea bună ca să apari în calendar!”, ” Nu-i de tine, tu meriţi un întreg an!” … Ştiţi că dacă nu comentaţi o să vorbesc singură şi tot o să le strâng, da? 

Adevărul este că nu merit să apar în calendarul ăsta. N-am făcut nimic extraodinar în viaţa mea. Nu încă. 😀  Ăsta a fost un moment de lucidate pe care vă rog să-l ignoraţi! 🙂

Continue reading 30 pentru octombrie

Un fel de retrospectivă

Anul ăsta chiar nu aveam chef de nicio retrospectivă, de niciun bilanţ de sfârşit de an. Dar poţi să te pui contra când maldita îşi vâră coada şi trimite semnale  că-i musai să spun 5 lucruri de care-s mândră că s-au întâmplat anul asta? Nu poţi. Aşa că:

1. Cea mai importantă realizare de anul ăsta este că am mutat fetele la Liceul Waldorf, de care până în prezent sunt foarte, foarte mulţumită. Şi eu, şi ele. 😀

2. Nici nu îmi imaginam eu acum doi ani şi jumătate că în aşa scurt timp voi fi în stare să scriu advertoriale pe blog şi voi fi invitată să particip la lansări de produse, conferinţe, petreceri. Ei bine, anul ăsta le-am făcut pe toate. Şi da, am câştigat şi gologani din blogăreala asta de plăcere.

Continue reading Un fel de retrospectivă