N-am mai făcut de mult o prăjitură. Cred că de la sărbători, ceea ce pentru noi e mult. Așa că ieri, într-un moment de hei-rup total, pentru a mă face să-mi las cartea (citesc Groapa de Eugen Barbu), mi-am printat rețeta de pe blogul Laurei, pe care l-am descoperit curând și din cauza căruia voi lua ceva kg in greutate.:D
Am dat apoi o fugă la magazinul din colț pentru că nu aveam unt, ciocolată si nucă. S-a rezolvat, prajitura nu e deloc greu de făcut și a ieșit așa:
14.01.2031
ora 8.00 – Îmi parchez cu îndemânare EcoDacia între două BMW-uri vechi și nefuncționale (autoturismele pe bază de combustibili fosili fuseseră scoase din circulație încă de anul trecut), în parcarea subterană făcută pe vremea primarului Oprescu (credeți sau nu, Oprescu chiar a fost odată primar) în apropierea blocului în care Sonia s-a mutat de curând împreună cu soțul și bebelușul ei. Mă îndrept grăbită spre casa fetei mele, pe care n-am mai văzut-o de la Revelionul petrecut, ca în fiecare an, la balul mascat organizat, în incinta Casei Poporului, de către popor.
O găsesc pregătită de drum, își ia “la revedere” de la soțul ei, care din păcate nu ne poate însoți în călătoria asta pentru că trebuie să rămână cu juniorul. 😉
9.00 – Taxiul ne lasă la capsulodrom, de unde urmează să plecăm într-un zbor scurt, de cca. 2 ore, către New York. De când cu capsulele astea, călătoriile nu numai că sunt mai scurte ca și durată, dar sunt și mai ieftine și mai confortabile. Bine, confortul este doar pentru persoanele trecute de 50 de ani. Acum fie vorba între noi, altfel faci un drum de două ore în picioare când ai 20 de ani. Bătrânii își amintesc de trenurile de altă dată și de cum făceau naveta la sfârșit de săptămână pe toată perioada studiilor. Cum, nu vă mai amintiți de CFR? Hai mă ca sunt legendă, s-au desființat în 2013 și în locul lor circulă astăzi nert-urile de mare viteză. Ehe, ce vremuri..
Continue reading Exercițiu de imaginație- varianta optimistă
Mda… Cei care mă cunosc vor spune că n-am fumat niciodată așa că nu trebuie să-mi fi fost prea greu. Au dreptate. N-am fumat. Adică n-am băgat țigara în gură, dar asta nu înseamnă că n-am tras tare alături de toți prietenii mei fumători. Și de soț. Care s-a lasat. Săptămâna trecută. O singura zi.
Am aflat în ultima vreme că mulți fumători au renunțat la iubite țigări și nu le-a fost greu deloc. N-am auzit pe nici unul să se plângă că i-a fost greu, că i-a venit să se urce pe pereți sau mai știu eu ce. Toți fără excepție au spus: m-am hotărât să nu mai fumez și n-am mai fumat. Ca în reclama aia care mie îmi place maxim, cu:
“Joc reîncarci și câștigi.”
Jambiere. Hai că-mi ieși de-o rimă.
Să vă explic. Abilități practice înseamnă în aceste zile, pentru elevii clasei a V-a a liceului Waldorf din București, tricotaj manual. Și nu orice fel de bentiță sau fular, ci jambiere. Două. Lucrate la 5 andrele, exact așa cum pe vremuri bunica ne făcea ciorapi de lână. Am avut câteva perechi din astea, ah, ce călduroase erau. Dacă n-ar fi trebuit să am încălțămintea mai mare cu un număr ca să ma încapă, le-aș fi luat și când plecam de acasă. 😀
Cum clasa despre care vă spun, din care cu multă bucurie fac parte și fetele mele, numără nu mai putin de 30 de copii, doamna profesoara ne-a rugat pe noi parintii sau bunicii, dupa caz, să-i dăm o mână de ajutor, să punem noi ochiurile pe andrele și să lucrăm câteva rânduri pentru a putea apoi copilul mai ușor să intre în producție.
Așa că e usor de ghicit cum mi-am petrecut seara eu si bunica fetelor (mai ales ea). Dacă eu am inteles ca trebuie sa fac cateva randuri și m-am oprit (cel portocaliu e lucrat de mine, nu v-ați fi așteptat, știu), bunica și-a luat treaba în serios și dacă n-o opream la timp, n-ar mai fi avut copilul Iulia ce să facă la școală.
The freedom writers este un film mai vechi (2007), făcut după o întâmplare reală. La vremea respectivă mi-a plăcut mult, dar cum eu nu țin minte numele filmelor pe care le văd (excepție face Titanicul, nu știu de ce 😀 ), am uitat cum se numește și prin 2009 am vrut să-l revăd. N-am avut atunci nici timpul, nici dispoziția necesară să sap după el așa că, în stilu-mi caracteristic, am lăsat-o baltă.
Săptămâna trecută într-o noapte pe la 1 si ceva, când dau să sting televizorul care mergea în gol (adică nimeni nu se uita la el) îmi arunc un ochi pe ecran (celălalt ochi era închis) și văd o secvență din filmul cu pricina. Secvențele nu le uit, doar titlurile. 😀 Deși de data asta nu l-am prins chiar de la început, mi-a făcut mare plăcere să-l revăd și să sper că există oameni născuți să fie dascăli și copii cu șansă, ca cei din povestea descrisă de film.
Am citit la Simona povestea cu amicul ei și RDS-ul și mi-am adus aminte că am o problemă legată de proaspeții nostri furnizori de internet, televiziune, telefonie fixă și mobilă, și anume tot RDS.
Acum o lună și ceva a venit la noi acasă un băiat tinerel și drăgut care ne-a propus să încheiem un contract reciproc avantajos prin care RDS-ul se angaja să ne dea lunar internet, televiziune și telefonie fixa, iar noi ne angajam că vom plăti la timp facturile. Până aici nimic nemaipomenit (nu că ar urma vreo dezvăluire extraordinară în continuare), numai că, pentru minunatul contract semnat și parafat în perioada aia, RDS-ul dădea bonus clienților săi un telefon mobil cu convorbiri gratuite între el și fixul solicitat de noi.
Vă dați seama ce m-am bucurat că o să dau mobilul ăla fetelor la școală și vor putea suna oricând acasă pe fix, gratuit, excelent. Aproape că din tot contractul ăsta pe mine mă bucura cel mai tare bonusul, pentru că pe celelalte le aveam noi și până acum, numai că de la alți furnizori. Bun.
Cum stăteam eu așa liniștită și savuram din plin ultimele zile de vacanță (da, am vacanță până pe 10 ianuarie, pentru că așa vreau eu 😀 ), se găsește dojo să mă pună la muncă și mă lovește fix în moalele capului cu o leapșă grea. Anul ăsta chiar nu aveam de gând să-mi fac planuri legate de blogul ăsta, pentru că mă știți, sunt bună la planuri, dar am mari probleme în a mă ține de ele.
Am spus întotdeauna că am făcut blogul ăsta pentru că uit repede și vreau să găsesc aici peste ani părți din viața mea de care cu siguranță nu mi-aș fi adus aminte peste ani. Asta mă motivează și azi să scriu, dar treburile s-au mai schimbat un pic între timp. Acum o să credeți că urmează placa aia cu: “de când am început blogul am cunoscut oameni noi și frumoși, văd altfel lucrurile din jurul meu și viața în general, bla, bla, bla…” . Ei bine n-am s-o spun , dar asta nu înseamnă că nu-i perfect adevarată. 😀
Înainte de a-mi dori ceva pentru 2011, am aruncat o privire în spate să văd cam ce s-a strâns aici în cei 2 ani și 5 luni de blogging: Continue reading Aș vrea…
Am crescut în casă cu un creion verde pentru conturat ochii. Nu cred că-l cumpărase cineva din familie, pentru că mama nu se machia deloc. Cred mi degrabă că-l primise cadou. Acest creion vede a fost toată educația mea în materie de machiaj până pe la 14 ani când într-o vacanță de vară petrecută la bunici (ah, ce vremuri), o verișoară mi-a dat cea mai bună veste pe care aveam să o primesc vreodată legată de make-up: exista o pastă (am aflat că-i zice “fond de ten” 😀 ) care îți colorează fața uniform. A fost pentru mine o chestie extraordinară, mai mult teoretică, pentru că deși am atins atunci minunata pastă, mai mult de a o întinde pe pielea de pe mână, n-am avut curaj. Nici atunci, nici în anul care a urmat, nici…
Primul produs de machiaj pe care l-am cumpărat a fost un rimel. Nu vreți să știți, era solid, într-o carcasă pătrată de plastic, nu știu de ce, dar am impresia că sunt singura femeie din lume care a folosit vreodată așa ceva . Puneam pe el o picătură de apă și cu peria care se găsea în carcasă încercam să-mi dau pe gene. Bineînțeles că mi se părea că-s maxim de frumoasă. 😀
A urmat apoi un ruj roz sidefat care mi se părea că se potrivește excelent cu ochii mei verzi- albăstrui. Eram la liceu și eram tot în perioada asta a rimelului solid. Da, m-a ținut aproape doi ani. La faptul că putea fi expirat, m-am gândit încă din momentul în care am văzut că e solid. Adica din prima, așa că nu mai conta cât îl păstram.
De ieri a început iar școala iar fetele s-au pregatit de plecare așa cum au putut, pentru că noi am fost ocupați cu bunicul lor care tocmai în timpul acela se întorcea acasă, după un stagiu de 15 zile la spital. 🙁
Încă de dimineață stabilisem cu ele să se pregătească singure pentru revederea cu colegii, iar în schimb eu le-am promis că le duc cu mijloacele de transport în comun la școală. 😀 Nu întrebați, nu gumesc, asta-i dorința lor, e o poveste lungă și veche, iar replica Soniei cu “Orice copil are dreptul de a merge pe jos la școală“, este deja celebră.
Am zis ca măcar în prima zi de școală să le fac pe plac și-am plecat cu două mândre după mine spre stația de autobuz, care a venit extrem de rapid și am ajuns neașteptat de repede în stația de tramvai. Aici am așteptat un pic și am avut astfel timp să le inspectez pe fete. Iulia era bine îmbracată, adică gros, avea părul pieptănat pe sub căciulă și dinții curați, Sonia însă, deși la fel de bine îmbrăcată…
Nu, nu ăla la care vă gândiți voi, măi glumeților. 😀
Vorbesc de scaunul ăla directorial sau cum îi zice, pe care l-am cumpărat acum vreo șase ani cu 200 ei la promotie de la Metro și care ajunsese într-un hal fără de hal. Sigur ați trecut și voi prin faza asta sau dacă n-ați trecut, nu râdeți, că urmează. Ia gândește-te, cât o să te mai țină scaunul pe care stai?
Aveam care va să zică un scaun negru și jerpelit, sub care se strângea mereu burete. Da exact, se rupsese pielea și prin ruptură curgea buretele. Jale mare. N-am avut încotro și a trebuit să luăm o hotărâre chiar în prima zi a anului 2011, în ceea ce-l privește. Aveam de ales între a-l arunca la gunoi și a cheltui bani pe unul nou în chiar primele zile din an, când se spune că trebuie să fii foarte cumpătat, pe de o parte si de a cumpăra un metru de material (25 lei) și a-l reface, retapița, renova, pana mea, nu știu exact cum se spune, pe cel vechi, pe de altă parte. Bun.
Am ales în unanimitate a doua variantă, unanimitatea e formată doar din mine, că Sorin ar fi vrut un scaun nou, dar mă rog, tot el a ieșit mai câștigat dupa toată tărășenia, va spun la urmă de ce.