Un lucru pe care l-aș fi făcut …

dacă aș fi fost băiat. Uite așa, mi-a venit să mă închipui băiat.

Probabil că multe le-aș fi făcut altfel, aș fi ales și eu o fată, că fetele-s frumoase, nu ca băieții, aș fi făcut o școală mai de creier odihnit… Cine știe!? Cert e că altfel ar fi stat lucrurile în viața mea și nu neapărat mai bine, ci doar altfel.

Ideea asta cu băiatul mi-a venit când m-am reîntâlnit cu  Cătălina. Cu fata asta eu am fost colegă din clasa întâi până în a patra și mă leagă de ea multe amintiri. Pe vremea aia tipa era deșteaptă foc, de fapt cred că era cea mai deșteaptă din clasa noastră de pitici, dar era și urâțică rău. Asta spun eu care eram prietena ei și mie de obicei prietenii mei mi se par foarte frumoși, fizic vorbind. Cătălina era pipernicită, cu ochelari groși și cu aparat dentar. Adică spaima oricărui copil. Un fel de betty cea urâtă, dar mult mai urâtă. Ok, ați înțeles ideea, nu insist.

Deși mi se părea urâtă nu puteam să nu fiu prietenă cu ea, pentru că în afară de înfățișare era o mână de om foarte bun, care ți-ar fi împrumutat setul ei cu 48 de carioci fără să te întrebe când i-l înapoiezi. Învăța bine și era în competiție cu mine, iar mie asta îmi plăcea teribil. Plus că odată am auzit când îmi lua apărarea în fața altor colegi care spuneau că din vina mea ne-a dat învățătoarea dictare. Adevărul era că din vina mea se întâmplase treaba, dar ea totuși îmi luase apărarea, îi eram prietenă pe viață. Așa credeam eu atunci.

Continue reading Un lucru pe care l-aș fi făcut …

O carte, Rolex și BMW

Acum ceva timp mi s-a lipit de mână într-o librarie o anume carte. Se numește Mari succese ale unor branduri renumite și descrie (pe scurt, desigur) poveștile  câtorva branduri de renume. Am citit-o din scoarță în scoarță în câteva ore, dar e nevoie sa te întorci și să reiei lectura în cazurile care ți-au plăcut mult. De exemplu, Rolex:

Firma a fost  înregistrată sub acest nume în 1908 la Londra.  Hans Wilsdorf a reușit să păstreze un deceniu marca Rolex în Marea Britanie. Abia după război, taxele mari ale componentelor de import îl fac pe fondator să ia hotărârea de a-și muta afacerea în Elveția. Deși a trăit acolo 40 de ani Wilsdorf nu a devenit niciodată cetățean elvețian.

Și povestea continuă…ajungând până în zilele noastre când oamenii nu mai poartă un ceas Rolex pentru precizia lui,  ci pentru a demonstra cine sunt ei înșiși și ce fel de cont dețin în bancă, chiar dacă Hans Wilsdorf a marșat  încă de la început pe faptul că precizia este bunul de mare preț al brandului său și a făcut reclamă în acest sens de fiecare dată când s-a invit ocazia.

Continue reading O carte, Rolex și BMW

Îngeri de zăpadă

Hai că nu ne mai putem plânge. La noi pe stradă e zăpadă din belșug, dispoziție de săniuș să ai.

Pe o vreme ca asta sau puțin mai rea, am renunțat ieri la cartea mea și la căldurica din casă și-am ieșit cu fetele afară să facem îngeri de zăpadă. Dacă n-ai făcut asta niciodată, înseamnă c-ai trăit degeaba. Să stai întins în zăpada moale, pufoasă și neatinsă înainte de tine, să vezi deasupra ta doar cerul și să încerci să zbori, nu se compară cu nimic altceva. E absolut minunat. Noroc că pe mine nu m-a fotografiat nimeni. 😀

Leapșă cu nominalizări

Doamna Lucia Verona alături de un juriu numeros și valoros organizează și anul acesta concursul Blog de blog 2010, concurs care încearcă să premieze cele mai bune bloguri din 2010 la diverse categorii dar și să ne ajute să descoperim bloguri bune pe care nu le știam.

Toată lumea poate să facă nominalizări, regula este ca acestea să se facă într-un post sub formă de leapșă, pentru a fi cât mai multe nominalizări la sfârșit. Normal că membrii juriului nu vor ține cont de nominalizările noastre și-și vor alege favoriții, chiar dacă nu-s nominalizați, dar asta e, așa zice la regulament. 😀

Eu sunt un pic supărată că în categoriile de mai jos nu e inclusă și cea pentru “cel mai bun blog personal” așa că,  în semn de protest voi nominaliza, acolo unde se poate, numai bloguri de fete, ca să-i enervez pe băieți. E pur și simplu o toană. 😀

Continue reading Leapșă cu nominalizări

Care n-ai cauciucuri de iarnă?

Am făcut școala de șoferi acum 17 ani și-am învățat să conduc pe o vreme exact ca asta de afară. Ba am dat și examenul fix pe o vreme ca asta și mi-e greu să cred că Dacia pe care am învățat avea cauciucuri de iarnă.  

Nu spun că sunt un guru al condusului în condiții grele de drum, dar am ceva experiență cu zăpada. Am mers ani de zile cu mașină de la firmele pe la care am lucrat și niciodată acestea n-au avut anvelope de iarnă. În cel mai bun caz aveam gume all seasons. Iarna trecută ajunsesem să-mi fie frică să mai merg pe zapadă cu ele.  Erau ca dracu de tocite, bine ca s-a terminat.

Anul acesta merg pe unde am treabă cu mașina personală, care și ea până de curând a avut cauciucurile din fabrică. Mergea ok, dar recunosc că pe o vreme ca asta n-aș fi avut curaj să urc vreo pantă.

Continue reading Care n-ai cauciucuri de iarnă?

Intâlnirea cu părinții- la liceul Waldorf

Aseară am fost la ședința cu părinții. Ce mai vaiet,ce mai bocet…

Pe mândre le-am lăsat acasă făcând curat în camera lor din proprie inițiativă, ceea ce e un lucru foarte rar întâlnit. În plus, mi-au promis că până vin, rezolvă și un test la matematică. Asta trebuie să recunosc mi-a dat mult de gândit, deja îmi era frică de ce-o să aflu despre ele la școală.

Continue reading Intâlnirea cu părinții- la liceul Waldorf

Raport asupra singurătății

Peisajul zilelor mele pare compus, aidoma regiunilor de munte, din materiale diferite așezate cu furca. Prea multe drumuri nu duc nicăieri, prea multe sume nu pot face o adunare.

Mulți dintre noi ne regăsim în cuvintele lui  Augustin Buzura și chiar dacă nu vom ajunge vreodată să ne caracterizăm așa cum a facut-o el, ne e ușor să recunoaștem fragmente de sentimente sau stări, trăite nu o dată și de noi, în Raport asupra singurătății

Personajul principal al cărții, doctorul Robert Cassian, fuge de lumea dezlănțuită și se retrage într-o cabană de munte din apropierea unei stații meteorologice, unde o întâlnește pe Mara, o tânăra frumoasă și apetisantă, fiica Teodorei, o fostă dragoste împărtășită, dar neconsumată din tinerețea lui Cassian.

Continue reading Raport asupra singurătății

Heirup și satisfacția lucrului bine făcut

 

N-am decupat în toată viața mea mai mult decât în ultimele 48 de ore. Și îmi aduc aminte că îmi plăcea să tai orice-mi cădea în mână pe vremea gradiniței. Am ținut foarfeca în mână 12 ore adunate și în momentul în care scriu nu-mi mai coordonez mâinile cum trebuie. Cred că mâine o să am febră la degete, dacă există așa ceva.

 1500 de bucățele de material modelate în fel și chip de mânuțele astea două. Sunt foarte mândră de rezultat, din păcate nu vi-l pot arăta, că-i puternic personalizat și clientului, mai mult ca sigur, nu i-ar plăcea să-i lansez eu, acum, campania 😀 , așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt.

Întotdeauna am invidiat oamenii din mâna cărora iese ceva, zic invidie prin prizma faptului că eu, de exemplu, stăteam 8 ore la birou și când plecam acasă tot ce lăsam în urmă era coșul plin de gunoi. Apreciez mult mai mult munca unui tâmplar față de cea a unei secretare. Poate și pentru că la sfârșitul zilei, primul îmi poate arăta ce a  făcut. Nu-s ipocrită, înțeleg rolul fiecăruia în minunata formă de orgnizare numită societate, doar zic.

Continue reading Heirup și satisfacția lucrului bine făcut

Unde nu-i cap, vai de picioare

Maricica s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Îi părea rău doar de băiețelul ei de 4 ani, dar nu avea încotro, așa credea. Se săturase de bărbatul ei bețiv și gelos, dar și de cea care-i dăduse viața, o cotoroanță de femeie, pe care n-o mai considera mamă încă de pe la 10 ani.

Într-un fel îi părea rău și de bărbatul ei, care așa bețiv și gelos cum era (fie vorba între noi, la partea cu gelozia avea omul dreptate), aducea bani acasă și o suporta pe hoașca de soacră-sa. Oare ce-o să-i pățeasă lui pielea acum singur cu ea și cu copilul? Dar Maricica nu voia să se lase pradă sentimentelor acestea contradictorii care o încercau.

Se hotărâse să rămână la Mircea, colegul ei de muncă care îi promisese că o face doamnă dacă se leapădă de soț și copil. Merita și ea o viață mai bună, că așa îi citise ei în palmă o babă în tinerețe, că va lua bărbat cu carte. Mircea era inginer și mai era și chipes bată-l norocul. Dacă ar fi lăsat-o să ia copilul, Maricica ar fi fost pe deplin mulțumită. Dar chiar și așa,  femeia se gândea numai la binele pe care îl avea în față. Copilul va crește și singur, că nici până acum nu se omorâse ea cu educația lui, mai mult mama ei se interesase ca el să aibă mâncare și hăinuțe, furând bani din buzunarele bărbatului Maricicăi, când acesta se întorcea rupt de beat de la vreo cârciumă nenorocită.

Continue reading Unde nu-i cap, vai de picioare

Femina

Pentru că am tot auzit despre carduri bancare create exclusiv pentru femei sau săli de fitness doar pentru sexul slab, mi-am amintit de-o perioadă foarte frumoasă din viața de liceu.

Era imediat dupa revoluție și în Târgoviște începeau încet-încet să apară barurile și cafenele. Cum noi eram încă în liceu și nu fusesem până atunci în niciun bar, era un pic ciudat să ne facem debutul așa oricum. Ideea era că locuiam într-un oraș mic și majoritatea colegelor mele fumau. 😀 Le era frică să nu le vadă cineva cunoscut cu țigra în mână (da, era suficient) și să afle astfel părinții de micul lor viciu. Oare asta mai e valabil și-n zilele noaste?

Continue reading Femina