Hai că n-a fost așa greu

Cum excursia asta cu trenul se întâmplă la noi odată la 5 ani, am zis că merită să notez acum câteva impresii:

  • Călătoria cu acceleratul nu-i chiar așa de rea dacă nu ai bagaje voluminoase.  Adică, nu-i loc de genți în tren. Am descoperit până la urmă că-ți poți băga geamantanul sub scaune, dar i-ai luat astfel locul pentru bagaj al celui de lângă tine. La noi, la dus a fost cum a mai fost, dar când ne-am întors și am avut în plus clasica geantă cu patru curcani și două găini, nimic n-a mai fost simplu. Nu-mi amintiți de ouă, nu s-au spart decât două, pentru că au avut un loc special. 😀
  • În accelerat nu e apă. Curge așa un firicel când apeși butonul de tras apa, dar nu te poți spăla pe mâini acolo. Totuși, deși la plecarea trenului din gară toaleta era cât se putea de curată (mi s-a părut amuzant faptul că la chiuveta era și-un săpunel, dar nici picatură de apă), era și hârtie igenică, ceea ce pe mine m-a uimit (iertați-mi ignoranța, dar pe vremea când mergeam eu cu trenul nu era la toaletă nici coș de gunoi, apăi hârtie), la nici jumătatea drumului, aceeași toaletă puțea de-ți muta nasul, era plină de pișălău pe jos, așadar nefuncționlală. Deh, n-ai cu cine, dom’le.
  • Gările din orașele de provincie arată jalnic. Îmi pare rău că nu vă pot arăta decât o poză neclară făcută printr-un geam nu tocmai curat, cu telefonul, dar văzute pe viu,  locurile astea înseamnă întoarcere în timp la propriu. Gara din Ploiești, de exemplu, în care altă dată era forfotă de călători, acum nu numai că-i pustie, dar se poate filma în ea fără probleme un film cu scene din timpul războiului. 
  • Timpul petrecut în tren nu trebuie pierdut sub nicio formă. Fie că citești, înveți, scrii, vorbești la telefon, te uiți la un film sau privești pe fereastră punându-ți gîndurile în ordine, important e să nu-i pierzi timpul. Eu am citit Întoarcerea din rai a lui Eliade și nici n-am simțit cum a trecut timpul.

Continue reading Hai că n-a fost așa greu

Nicio vizită la supermarket nu rămâne nepedepsită

Am fost miercuri seară o fugă la Cora, să luam câte ceva de mâncare și să lăsăm acolo trei sferturi dintr-un salariu mediu.

N-am avut de ce mă plânge, era liber și-n parcare și-n magazin. Numai pe bandă a fost ceva aglomerație, așa că la un moment dat un bidon de ketchup cade și se sparge maiestuos, umplând gresia crem cu pastă roșie picantă. Înainte să-l plătim.

Apare lângă noi rapid un om de la pază și ne spune că tre’ să mergem să luăm alt bidon, și să-l scanăm și pe ăsta spart, să nu existe discuții. Ce discuții?

Continue reading Nicio vizită la supermarket nu rămâne nepedepsită

Cum am ajuns la coafor

Nu știu în ce împrejurare mi-am făcut cont pe Zumzi (e posibil chiar să nu-mi fi făcut 🙁  ), așa că primesc de la ei în fiecare zi ofertele cu reducerile acelea mari pe care le promitea Grupon când a venit  în România. Nu spun că nu le face deja, nu cunosc, n-am cont acolo, iar ei n-au avut bani să cumpere o bază de date cu adrese  de e-mail. Divaghez. Să revenim.

Într-o zi la începutul anului am cumpărat una din ofertele astea, o sesiune de tuns, vopsit, spălat și coafat la 79 de lei, în loc de 229 ( sau cam așa ceva) la Cosmopoitan Spa.  

Țin minte că era înainte de Sfântul Ion și eu voiam să merg la coafor să-mi dreg freza, zilele alea, asa că oferta a picat la fix.  Așa gândeam până am apucat să plătesc. Apoi am văzut că erau cumpărate până la ora aceea 195 de vouchere, așa că m-am desumflat rapid, dar faptul era deja consumat.

Continue reading Cum am ajuns la coafor

Păzea…plecăm cu trenul

Am reintrat în normal. Atât de normal că mâine vream să plecăm în vacanță. 😀 De fapt în semivacanță. La țară, la parinții mei. Așa-i că nu merge cuvântul țară cu imaginea alăturată?

Fetele sunt atât de entuziasmate de plecarea asta, cum n-au fost parcă niciodată. Dar voi habar nu aveți de ce. Răspunsul este: pentru că vom merge cu trenul.

Eu personal n-am mai călătorit cu trenul de…am uitat de când. Din facultate, aproape. Fetele au mai fost de vreo două ori în viața lor, ba cu bunicii, ba cu mătușa (da Cristina, tu ești mătușa 😀 ), dar sunt ani de atunci, să tot fie vreo 5.

Continue reading Păzea…plecăm cu trenul

Poveste de cartier

Când nu am timp de scris aproape că-s bolnavă.  Nu pot să stau fără să scriu. Prostii, tâmpenii, lucruri banale de pe lângă casă sau din contră, lucruri importante (e drept că rar de tot), din alte lumi, închipuite sau din contra, adevărate absolut.

Alteori însă scriu fără să scriu. În capul meu. Propoziții întâi, apoi fraze, pasaje întregi, ba uneori închei capitole.  Apoi invariabil adorm și visez. Cu totul altceva. Dacă dimineața îmi amintesc subiectul scris  seara în gând e bine, dacă nu, nu-i nimic. Facem să înceapă altă poveste…

Dacă în weekend aș fi avut timp de scris, v-aș fi spus o poveste adevărată. Cu oameni din cartier. Oameni cum credeam că nu există. Nu le-aș fi dat numele ca să nu fie bârfă pe de-antregul. 🙁 Și v-aș fi povestit că oamenii ăștia, mai întâi ea:

Continue reading Poveste de cartier

Plicul cu bani

Joia dimineața vine doamna de germană. În timp ce ea le învață pe fete limba lui Goethe, eu îmi încep programul de lucru, așa că pentru a avea totul pregătit pun într-un plic onorariul pentru profesoară și mi-l bag în buzunar. Plicul zic. Timp de aproape trei ore mă plimb pe unde am treabă cu el în buzunar, fără  niciun incident până joia trecută, când la un moment dat pun mâna să văd dacă am plicul la locul lui (în buzunarul de la spate al pantalonilor) și îmi dau seama că lipseste. Say what? Caut din nou. Nimic. Și-n celălalt. Nimic. Mă uit pe jos, pe birou, printre hârtii. Nimic. Cobor în atelier. Întreb de plic. Nimeni n-a văzut nimic. Caut prin curte. Plicul alb, zapada albă, nimic.  

Mă liniștesc un pic și refac traseul pe care l-am făcut în cele două ore care trecuseră de când băgasem plicul în buzunar. Căutasem peste tot, chiar și în baie. Plicul nu era și pace.

Mă resemnez, mă duc și pregătesc alt plic. Ați ghicit, nu-l mai bag în buzunar.

Continue reading Plicul cu bani

Scurte la sfârșit de săptămână

Se anută două zile (chiar trei dacă sărim peste duminică) pline, pline. De muncă. Fizică. În ultimul timp e nevoie ca și oamenii de la birouri să-și dezbrace haina de fiță să-și lase aerele în agendă și să intre-n atelier. Să ajute. Și munca lui va fi recompensată înzecit. Nu prin bani, nu vă gândiți. Așa că voi avea un sfârșit de săptămână greu și prelungit, avem de terminat ceva si nu știu cum se face că în ultimul timp tot în weekend tre să fie gata comenzile. 🙁
Fetele sunt de azi în vacanță (ar fi trebuit sa intre de luni, o săptamană),  adică cu o zi mai devreme  pentru că-i curățenie generală în școală, ceva cu dezinfectat, uatevăr. Ideea e că au o temă mișto de făcut în vacanța asta pentru limba română și azi le-am întrebat când se apucă de ea. Mi-au răspuns în cor: În vacanță. Eu: Păi, nu sunteți în vacanță? Ele: Nop, de luni începe vacanța, azi avem doar zi liberă. 😀
Aș scrie eu mai multe, dar mă cheamă datoria. 😉

Operațiunea faxul Conțești

Uneori, când crezi că nu se întâmplă nimic, intervine ceva.

De două zile n-am cartușe în multifuncționala din birou. Din cauza crizei, am atât de mult de lucru că n-am avut timp să-mi umplu cartușele. Așa că printez ce-mi trebuie la imprimata din casa, și fac pentru fiecare foaie un traseu de 30 m dus intors. O plăcere. 

Ieri, în timp ce  mă împărțeam în mai multe ca să termin tot ce aveam de făcut, a venit la mine o vecină bătrână care avea de trimis un fax la Primaria din Conțești. Avea numarul. Voia să trimită buletine, certificate de naștere, chitanțe, adică nimic care ar fi mers băgat direct în fax. Trebuia să le fac copii.  La toate.

V-am spus că nu aveam cartușe, iar scula din casa e doar imprimantă, nu știe copiere. Și dă-i și scanează-i actele, apoi dă-le print la distanță. Nimic mai simplu, numai că paginile refuzau să se printeze. Știți situațiile alea în care te grăbești de nu mai poți și nimic nu-ți iese? E, cam asta era. Până la urmă am share-uit documentele scanate și le-am tipărit de la alt calculator ( da, televizoare și computere avem să ne punem și-n cap).

Continue reading Operațiunea faxul Conțești

Un lucru pe care l-aș fi făcut… (II)

Aveți aici prima parte

Cătălina era acum o doamnă rafinată, elegantă, stilată, știți voi, cuvinte d-astea.

Mă veți întreba cum am recunoscut-o. Simplu. N-am recunoscut-o. A venit ea la mine  în timp ce hostesa îi căuta o masă la nefumători. 🙂  Deci, a venit direct la mine (știu că am început propoziția cu deci, depășiți momentul și fiți atenți) și mi-a spus cu un zâmbet larg pe față care lăsa să se vadă o dantură perfectă: “Nina, nu!?”  Pentru un moment eu m-am crezut un star și-am zis că-i vreun fan care mă știe de pe blog. 😀 Apoi mi-am dat seama că-s slabe șanse să ai perle la gât și să citești bloguri, așa că am încercat să-mi dau seama de unde mă știe. Și în timp ce dădeam ca tuta din cap, iar neuronul meu era la maximă încordare, îmi spune ea: “Sunt Cătălina, colega ta de bancă din generală. Mă mai știi?”

Am gandit: “Oh, my fucking God!” și am zis: “Cătălina, tu ești? Cum m-ai recunoscut?” ( aici iar am crezut că-mi spune c-a văzut poze cu mine pe facebook, dar ea nu.) Zice: “Ești neschimbată.” (și mă îmbrățisează din tot sufletul). Eu ce să-i zic? Că  arată demențial, că s-a schimbat enorm,dar a rămas aceeași? Ziceai că-s tâmpă. Mă uitam ca vițelu’ la poarta nouă. Noroc că ea, femeie dezghețată, mi-a făcut cunoștință cu cei mici și m-a întrebat de-ai mei. De fapt m-a întrebat ce-am mai făcut, ce-am terminat, dacă am copii și dacă stau în București sau sunt doar în trecere. Toate deodată voia să le afle. Am stat de vorba puțin, 10 minute. Ea era cu un grup mai mare și a trebuit să plece, dar am făcut schimb de numere de telefon. Abia aștept să mă întâlnesc cu ea. A zis că stă în România și toată luna februarie. Da exact, locuiește cu familia la Londra. Practică avocatura studiată aici.

Continue reading Un lucru pe care l-aș fi făcut… (II)