Author: Nina

I was born to win

De vreo șase luni ne chinuim să luăm pentru curte un coș de baschet.  Nu-i loc prea mult la noi, dar vrem să-l montăm pe unul din pereții exteriori ai casei și să încercam să ținem scorul învățându-i pe copii să arunce la coș. Se pare că în sfârșit am găsit ceva rezonabil și zilele astea vom da startul competițiilor de baschet la un singur coș (un fel de miuță) din curtea noastră. Abia aștept sa facem si noi ceva mai multă mișcare, poate nu tocmai într-o atmosferă ca asta, dar oricum…

La orele de sport de la școala fetelor, copiii joacă baschet uneori. Atunci, doi dintre cei mai buni copii din clasă la sportul ăsta ies în față și își aleg pe rând colegii, formând încet -încet două echipe. Pentru că fetele noastre n-au jucat niciodată până acum baschet și pentru că probabil n-au nici putenice inclinații native către sportul ăsta (deși ele își doresc să fie mai bune, să nimerească coșul ala, etc. ),  sunt alese invariabil ultimele să facă parte din echipele despre care vorbeam.

Ei bine, îmi place să cred că după o lună de antrenamente zilnice acasă (ah, să nu uit să-i spun soțului ca numai coșul nu e de ajuns, ne trebuie si minge 😀 ) performanțele lor se vor îmbunătății simțitor și nu vor mai fi cea mai slaba verigă din echipă.

Continue reading I was born to win

Până acum am devenit ceea ce sunt!

Dacă existența noastră s-ar cuantifica în jumătăți de zile, atunci ar trebui să trăim într-o viață cincizeci de milioane de  asemenea momente. Dacă ne-am aminti numai 1% din acestea și tot ar însemna că avem o memorie de elefant. Și totuși, atunci când ești întrebat care-i cel mai frumos/intens/emoționant moment din viața ta, te gândești la maxim 10 întâmplări. Da, întâmplări, pentru că asta au ajuns să însemne momentele memorabile din viețile noastre, întâmplări.

Parcă trec zilele pe lângă noi, parcă ne pierdem în amănunte, parcă tot așteptăm să se termine ceva ca să putem începe să trăim.

Când ești copil abia aștepți să termini școala ca mai apoi să poți arăta lumii întregi de ce ești în stare. Tragi tare, înveți mult, pierzi nopțile citind și speri că astfel vei ajunge cineva, părinții tăi vor fi mândri de tine și fetele frumoase vor roi în jurul tău. Nu ca acum când doar una, e drept, nu de lepădat, se ține scai de tine. Și timpul trece…

Continue reading Până acum am devenit ceea ce sunt!

Cheile, a văzut cineva cheile?

Faptele, așa cum le cunosc eu, s-au petrecut după cum urmează:
Mă duc într-o zi să iau fetele de la școală. Deși ies din curte majoritatea colegilor lor, ele întârzie să apară. Îl întreb pe unul din copiii dacă știe ce-i cu ele. Acesta, oarecum afectat, îmi spune că o fetiță, colega de bancă a Soniei, și-a piedut cheile, iar Iulia cu Sonia au rămas în clasă să o ajute să le caute. Zic să mă duc acolo, poate le ajut și eu.
Ma întâlnesc apoi pe scările școlii cu doamna dirigintă care mă asigură că au căutat absolut peste tot, prin bănci, prin materialele didactice, prin coșul de gunoi, pe holuri, pe la toaletă, pe sub dulapuri… și nu-s de găsit, dar ea e convinsa că vor apărea mâine. 🙂
Ajung în clasă și văd cum copila căreia îi dispăruseră cheile, plângea cu lacrimi de crocodil, înconjurată de câteva colege. Ți se rupe sufletul când vezi un copil plângând, așa că am încercat și eu s-o liniștesc, să-i spun că nu-i nicio tragedie, că se mai întâmpla lucruri din astea… În fine, după încă vreo jumătate de oră de căutări, un lucru era cert: fata avusese cheile la ea, nu părăsise deloc sala de clasă și totuși cheile dispăruseră. Parca intraseră în pământ.

Până la urmă toata lumea a plecat spre casă oarecum împăcata cu gândul că facuse tot ce se putea pentru a le găsi și cu speranța că mâine cheile vor apărea.
A doua zi, pe seară, îmi amintesc incidentul și o întreb pe Sonia:
– Ce a făcut Stefi, a găsit …?
N-am apucat să termin întrebarea că Sonia a sărit cu gura, entuziasmată:
– Da, mami. Și-a gasit cheile azi. Ce chestie!
Eu continui cu întrebarea:
– Unde erau, măi?
Sonia continuă cu răspunsul:
– Aaaa, la mine în ghiozdan. 😀

Când atunci înseamnă acum

Nimic nu mai contează.

Copilăria a fost, este și va fi cel mai frumos timp petrecut alături de părinți. E începutul istoriei fiecăruia dintre noi, e locul în care ne întoarcem cu gândul de fiecare dată când viața ne întreba “cine esti, de unde vii?”

Am adus vorba de părinți pentru că iYli mă îndeamnă să scriu despre aromele copilăriei mele, iar cele mai multe dintre ele sunt acelea cu care ne-au obișnuit de mici părinții. Ok, și bunicii. Fie că vorbim de boabe de struguri (da, numai boabe, asta primeam în serile târzii când nu puteam pune pleoapă peste pleoapă până ce mama nu se întorcea de la schimbul doi), fie că-i vorba doar de pâine tăvălită prin ou, prăjită în tigaie (nu de teflon, pe vremea aia nu știam ce-i aia) cu mult zahăr deasupra (ah, cât de nesănătos, ar zice mamele de azi), aromele astea există, ne sunt dragi și aducem vorba de copilărie de câte ori le reîntâlnim.

Continue reading Când atunci înseamnă acum

A fost și piesa de teatru

Copiii m-au uimit.

Așa cum vă spuneam, ieri la școală a fost forfotă mare la clasa a V-a, copiii au prezentat (în sala de clasă, ce-i drept) piesa de teatru Dick Whittington and his cat într-o engleză shakespeare-iană de toată frumusețea. N-am mai vazut nicodată un grup de copii români interpretand o piesă de teatru într-o altă limbă, în așa fel încât audiența (adică părinții și invitații) să înțeleagă perfect ce spun ei acolo.

Doamna de engleză le-a ales excelent rolurile, dând posibilitatea fiecăruia dintre ei să-și etaleze cunoștințele. Au fost doi eroi principali, adică doi Dick, două doamne Fitzwarren, și mule alte personaje.

A fost foarte frumos!

Continue reading A fost și piesa de teatru

Cine are noroc, are

Pentru că n-am încă bani de mașină nouă și pentru că am zilnic multe drumuri de făcut spun sincer că m-aș multumi să am pe mână, fie și numai pentru o săptămână, o mașinuță Citroen DS3 ca cea din filmultețul de mai jos, în care viitoarea fostă iubită a lui Cabral ne plimbă prin București o zi întreagă. Partea în care pe fundal cântă Zaz – Je veux e preferata mea. Bine și partea cu mâncarea, dar cum mă străduiesc de câteva zile să țin o tentativă de cură, mă abțin de data asta. 🙂

Pentru a intra în posesia mașinii nu-i suficient însă doar să vă uitați voi la filmuleț, ci și să scriu eu pe unde m-aș plimba prin București cu mașinuța, vă spun doar atât: marea majoritate a timpului mașina va sta în fața casei ca să vadă toți vecinii că am mașină nouă, să vorbească, să bârfească, etc. Cum adică am garaj? Păi cine vede mașina în garaj? Acolo țin Dacia veche a lu’ tata socru. Glumesc! Ar vrea ea să stea în fața curții, dar asta nu se va întâmpla decât noaptea. Poate.

Continue reading Cine are noroc, are

Dacă e marți, avem trei recomandări

Așa cum deja ne-am obișnuit, avem azi trei linkuri către articole din blogosferă care mi-au plăcut și pe care mi-ar face mare plăcere să le știu citite și de dumneavoastră. Vedeți, vă zic politicos, mai frumos de atât nici n-aș putea să vă vorbesc. Începem:

  1. Sanuca ne dă sfaturi bune. Ca o cireașă frumoasă, zemoasă și dulce ce este, ne dezvăluie fără teamă și mai ales gratis secretul îmbogățirii. E drept că dă exemplul ei, dar nimeni nu ne împiedică pe noi să îi urmăm exemplul. 🙂
  2. Ioana și-a făcut în sfârșit timp și a scris, dupa o lună și ceva de pauză. Într-un singur articol ne povestește despre glicemii, copii si iubiti și nu în ultimul rând, despre unde putem trimite atât de doritul 2% din impozit. E lung, dar merită citit de la prima literă, pâna la ultima poză. 🙂
  3. A scris Maldita zilele trecute despre românii au talent, exact așa cum aș fi scris eu dacă mă pricepeam la despicat firul în patru. Pentru că n-o să mai auziți niciodată de la mine ceva legat de subiectul acesta, vă invit să citiți ce-i mâna-n luptă pe ai noștri când e vorba de vot. 🙁

Continue reading Dacă e marți, avem trei recomandări

De-ale noastre

Am mult de furcă zilele astea cu fetele.

Au început de ieri epoca de matematică și orice ați zice, nu-i tot una matematica cu geografia, în sensul că nu se învață la fel de ușor și cu drag. Cum la școala Waldorf temele pentru acasă sunt puține spre deloc, ceea ce susțin în continuare ca-i un lucru bun (dacă vrei să studiezi în plus, e musai s-o faci de plăcere), aș vrea să mă asigur că fetele au înțeles ce se predă la școală și vreau să le dau un pic în plus de lucru. La matematică. Cu consimțământul lor. Cu alte cuvinte ele m-au rugat să fac asta. 🙂 Am nevoie însă ca organizarea să fie foarte riguroasă, pentru ca n-aș vrea nici să le iau mult din timpul liber și așa destul de puțin pe care-l au.

Miercuri au premiera la o piesa de teatru în engleză (la care ele nu stau bine deloc, dar recuperam noi, nu mă îndoiesc), unde au și ele niște roluri de fetițe din secolul trecut, pentru care am închiriat niște rochite așa de frumoase, că abia aștept eu să le văd în ele, apăi ele să le îmbrace.  Sper să am aparatul de fotografiat încărcat și să vă pot arăta joi câteva poze.

Așadar au și de repetat rolurile pentru piesa asta, plus că imediat după vor începe repetițiile pentru o piesă în germană (asta-i o regulă la Waldorf, fiecare clasă trebuie să pregătească  în decursul unui an școlar o piesa de teatru sau, mă rog, o serbare în limbile străine studiate).  Pentru că noi n-am fost la Waldorf până anul ăsta, eu spre deosebire de ceilalți părinți sunt mult mai curioasă. 😀 Abia aștept să văd piesa în engleza și să aflu ce roluri primesc pentru germană, unde se descurcă mult mai bine.

Continue reading De-ale noastre

Stendhal, Roșu și Negru

Ți se pare că un om are merite? Pune-i piedici la tot ce năziuește, la tot ce face. Dacă meritul lui e real, va ști să înfrângă sau să ocolească piedicile. – Stendhal, Roșu și Negru

Am gasit cartea într-un geamantan în podul casei părintești din Brăila.  Ăsta-i un semn sigur că am citit-o cândva și mare mi-a fost mirarea pe parcursul repetarii lecturii, când mi-am dat seama că povestea îmi e în egală măsură cunoscută și totuși sunt departe de a-i vedea continuarea mai departe de câteva pagini. Asta m-a făcut să o citesc aproape pe nerăsuflate și să afirm azi cu tărie că oricând în viitor voi putea vorbi despre Roșu si Negru ca despre o carte studiată în școală.

Acținea, împărțită, dupa parerea mea, în două mari etape din viața eroului principal, etape a căror legatură este făcută printr-o scurtă perioadă petrecută de acesta la seminarul de preoți de la Besabcon, se desfașoară în Franța anilor 1830, chiar înaintea izbucnirii Revoluției din iulie.

Continue reading Stendhal, Roșu și Negru

Dormitorul

Pentru că-i weekend și pentru că mi-am amintit că am promis să vă arăt câteva poze si după ce termin reamenajarea dormitorului, uite că mă țin azi de cuvânt:

Nu-i totul pus la punct până la ultimul detaliu, dar credeți-mă din toată camera asta salteaua patului e cea mai importantă și eu mă declar mai mult decât mulțumită de ea.  😀

Continue reading Dormitorul