Am început să recitesc cartea după parcurgera listei cu cărțile copilăriei noastre publicată de bookblog. M-a cuprins așa o nostalgie legată de vremea adolescenței mele, încât mi-au trecut pe dinaintea ochilor pe parcursul celor 398 de pagini ale cărții (da, cu tot cu Bună dimineața, băieți), pe lângă întâmplările descrise cu atâta pasiune de Grig, și multe evenimente și peripeții din viața mea de liceu. Începând cu după-amiaza în care am aflat că am intrat a șaptea la Liceul Economic din Târgoviște, iar apoi, de bucurie, în drum spre casă, nu m-am mai uitat pe unde merg și am călcat într-o baltă mare plină cu noroi, de mi-am stricat sandalele noi, albe, din piele (ce credeți, m-au certat atunci ai mei sau mi-au luat altele?), până la ziua aia frumoasă când după examenul de Bacalaureat am ieșit în curtea liceului și-am făcut poze mai întâi cuminți cu profesorii noștri, mai apoi cățărați în copaci și atârnați de coșurile de baschet, după ce dascălii plecaseră. Bineînțeles că la sfârșit un coleg a scos din greșeală filmul din aparat, acesta s-a voalat și pozele s-au pierdut, astfel doar amintirile noastre mai păstrează momentul.
Ce mi-a plăcut și în copilarie, dar și acum la carte este modul în care Grigore Băjenaru povestește la persoana întâi toate boroboațele pe care le făceau, cum copiau, cum se salvau unul pe altul până data viitoare, cum chiuleau atunci când Cișmigiul îi chema, adică a redat întocmai admosfera reală din liceu, unde fiecare profesor avea poreclă, dar majoritatea erau dascăli renumiți. Mi s-a făcut pielea de găina când am citit că la un moment-dat i-a fost profesor Camil Petrescu sau când a povestit cum a avut șansa de a vorbi acasă la maestru cu Iacob Negruzzi.
Dar ceea ce mi-a placut cel mai mult este felul în care a înțeles el meseria de dascăl și cum îi făcea pe copii să țină minte niște lucruri despre scriitori sau diverse alte personalități povestindu-le despre fiecare câte ceva ce nu putea fi găsit pe vremea aia în nici-o carte. De exemplu: Continue reading Cișmigiu & Comp
Știu că sunt mari și se descurcă, știu că trebuie să nu le duc grija așa mult, știu că nu și-au uitat nimic de data asta, știu… și totuși azi dimineață la 6,26 când trenul către Brașov părăsea Gara de Nord și multe capete ciufulite, dar pe fața cărora nu se vedeau urmele trezitului cu noaptea în cap, ne făceau cu mâna de la geamurile de sus ale vagonului cu etaj, mi-au dat lacrimile de parcă le trimiteam în armată. Și nu pleacau decâ cinci zile.
Cu toate astea nu mă sperii eu dintr-o căzătură, dovadă faptul că acum am prins mult mai mult curaj mai ales pe drumurile publice. Am observat că dacă ești atent și prevăzător nu prea are ce să ți se întâmple. În plus, văd în fiecare zi din ce in ce mai mulți oameni, ba chiar femei care folosesc bicicleta nu pentru antrenament sau recreere, ci pur si simplu ca o alternativa la alte mijloace de transport.