Aveam de mult în cap să-mi schimb tema, azi am avut un pic de timp și-am făcut-o. O să mai lucrez la ea săptămâna asta, am de gând să fac și o pagină nouă unde să vă arăt ce lucruri frumoase facem noi la atelier din când în când.
Sper să vă placa din prima noua temă, dacă nu… vă mai obișnuiți voi pe parcurs. 😀
N-am fost niciodată fan Monopoly. Numai la gândul că iar se înșiră jocul prin casă, mă apucau durerile de cap. Preferam orice alt joc de strategie, sunt un bun jucător de clasicele rentz, whist și bridge, pe acesta din urmă l-am învățat singură dintr-o carte (da, avea pagini :D) până să apuc să-l joc prima dată, atât îmi e de drag.
De vreo săptămână însă, ne-a băgat Gabi, soțul Ioanei și medicul stomatolog despre care v-am tot amenințat că scriu aici, ne-a băgat Gabi, ziceam, în nebunia cu Monopoly jucat cu cărti. Speciale ce-i drept, dar cărți de joc.
Măi, n-am mai fost așa pasionați de un joc de cărți, noi toți, toată familia zic, de nici nu mai țin minte când. Jucăm în doi, în trei, în patru sau în cinci, pe echipe, singuri, ce mai, o nebunie. Jocul e mult redus față de Monopoly clasic, are totuși proprietăți, case, hoteluri, bani, cărți de acțiune, etc.
…de când făceam apel la voi pentru a strânge împreună 250 lei, pentru a ajuta o timișoreancă să treacă de un hop cu care probabil mulți dintre noi ne-am întâlnit în viață, acela de a aștepta ziua scadenței chiriei sau în general ziua scadenței unei datorii. Spre deosebire de ea, noi am avut aproape familiile sau prietenii și am reușit să trecem ușor peste, dar ce te faci când familia pe care o ai, ești tu și fetița ta de 4-5 ani, iar prietena cea mai bună este colega ta de muncă, care se descurca un pic mai bine și te-a ajutat mereu, dar nu-i nici ea vreo bogătașă.
Așteptările mele au fost atunci întrecute mult, mult de ceea ce s-a întâmplat și în nici trei zile am reușit să strângem bani pentru chiria Valentinei pe urmatoarele 9 luni. Ce-am mai aflat între timp, e aproape telenovelistic, numai că sper ca telenovela să aiba un final fericit.
La câteva zile de la data când i-am trimis primii bani, cantina la care lucra Valentina fost vândută și jumătate din personal concediat. Cum regula spune că ultimii veniți sunt primii plecați, Valentina era printre cei concediați. Numai că cei care au cumparat locul, am înțeles că mai aveau o cantină, în alt loc din oraș și aveau și acolo nevoie de oameni. Femeia s-a dus acolo la interviu și au angajat-o chiar din ziua respectivă, în niște condiții ușor mai bune decât acolo unde lucrase, în sensul că are același salariu (800 lei/luna), dar acum îi sunt plătite orele suplimentare (6 lei/ora).
Sper că știți deja cu toții că zilele astea se desfășoară la Academia de tenis Herăstrău, BCR Ladies Open Romania. Aveți în link programul, pentru cazul în care vă place căldura și tenisul și vreți să mergeți să vedeți fetele la treabă. Cred că-i un spectacol frumos și, deși mi-am zis că-i musai să ajung și eu săptămâna asta la Arene, încă n-am reușit, dar nu-i totul pierdut pentru că sunt meciuri până sâmbătă inclusiv, când se va juca finala.
Am ales să scriu despre turneu azi, pentru că exact acum 89 ani echipa de tenis a României juca primul ei meci în Cupa Davis, împotriva Indiei. E drept că am luat atunci bătaie la zero (o-5), dar eram debutanți și abia dupa 6 ani, în 1928, ne-am luat revanșa. Bine, în fața altei țări, a Belgiei, dar cine se mai uită la detalii, important e că i-am învins. Tot cu 5-o. 😀
Ce e interesant de știut, este că exact în ziua în care Romania sărbătorea 24 ani de la primul meci al echipei sale de tenis în Cupa Davis, la București se năștea un mare viitor tenismen, cel care în 1972 avea să devină numarul 1 mondial, Ilie Nastase. La multi ani, Ilie!
Deși mă așteptam la cel mai liniștit weekend de anul ăsta (se anunța căldură, copiii erau la țară la bunici, nu lucram sâmbata…), el s-a desfășurat exact pe dos.
Vineri seara primesc telefon de la țară și aflu că Iulia se văita că o doare în partea dreapta jos aproape de încheietura piciorului. Vorbesc cu mama, vorbesc cu copilul și hotărâm că-i treabă serioasă și că trebuie dusă la doctor că nu te joci cu apendicele.
Sâmbătă la 9 admiram în viteză holdele din Bărăgan în drum spre Brăila, unde mergeam să luăm copiii de la bunici, da copiii, pentru că Sonia nu voia să rămână acolo fără sora ei. În plus, cu ele la bunici era și verișoara lor, Mara, care spera să-și petreacă vacanța acolo cu Sonia și Iulia și pe care n-o puteam lasa singură la bunici, așa că sâmbătă pe la patru jumătate după amiaza, dupa aproape 500 de km parcurși, eram înapoi în București, ne pregăteam să mergem cu Iulia la doctor.
Îmi plac oamenii care se țin de cuvânt. Dacă mă gândesc bine, am un fel de stimă și față de cei ce din varii motive nu-și pot respecta cuvântul dat, dar te anunță că nu s-a putut, îți spun ceva, o minciună poate, dar ceva ce îți dă ție impresia că îi pasă de tine și că nu vorbești singur. Atunci când tu ți-ai respectat partea ta de angajament, te aștepți ca și celălalt să se comporte corect. Păcat că sunt din ce în ce mai puțini cei care se obosesc să facă asta și se îngroașă vertiginos rândurile celor care nu-și respectă partenerii de afaceri. Știți, relațiile acestea nu prea au viitor, oricat ar avea ambele părți de câștigat din asta.
Bineînțeles, asta se poate extinde și la relațiile de prietenie dintre oameni, este ca și cum te-ai duce la întâlnirea cu fata care-ți place luna asta, iar ea n-ar mai apărea. Nu te sună, nu-ți trimite nici măcar un sms, și ce-i mai grav, nu te refuza de la început. Și te trezești stând ca prostul în față la Ateneu. Dacă te-a împins romantismul să o aștepți ținând în mână o floare, e și mai jenant.
Vouă nu vă e ciudă când oamenii de la care aveați așteptări vă dezamăgesc? Că mie tare mi-e ciudă. 🙁
În satul ei Rada e o femeie respectată, care la vârsta de 74 ani încă muncește cot la cot cu tinerii de pe uliță. Asta pâna săptămâna trecută, când femeia s-a trezit cu rochia roșie toată în partea din spate. N-a observat ea, i-a spus o vecină că-i toată numai sânge și femeia a alergat într-un suflet la feciorul cel mare, Stelică, care locuia câteva case mai la vale, să-i spună grozăvia: Îi venise ciclu la 70 de ani. Astea au fost chiar cuvintele ei, spuse cu groaza amestecată cu o inexplicabilă mândrie.
Fiul femeii se gândește că nu-i a bună și se hotărăște în grabă să-și ducă mama la ginecolog, că cine știe ce boli femeiești au dat peste ea la vârsta asta.
S-a îmbrăcat baba frumos, s-a aranjat și au pornit către oras, la doctoriță, că Rada o ținea una și bună că ea nu se arată la bărbat. Avea și ea mândria ei. Pe drum feciorul se mai uita la fundul femeii să nu cumva să-i pornească din nou hemoragia și să se facă de ocară în văzul lumii. L-a liniștit bătrâna spunându-i că s-a căptușit ea bine cu multă vată și un Always cu 3 picături. Ăsta s-a uitat cam cruciș la ea, dar i-a dat pace.
Şi nu, nu mă refer la momentul în care colegul de birou face o glumă. 🙂
Aproape în fiecare dimineaţă când ies cu cafeaua în curte îmi aleg câteva floricele. Zilele astea a fost atât de cald, încât mi-a fost mila de sărmanele flori să le ţin zăvorâte în birou, aşa că vaza mea a rămas goală. Nu mă plâng, doar că mă obişnuisem ca florile să-mi zâmbească atunci când muncesc. 🙂
Bine, o să spuneţi că ar fi fain să zâmbesc eu atunci când muncesc, dar nu totdeauna îmi iese asta. Mă surprind uneori încrâncenată asupra lucrului pe care-l fac, fie că-i vorba de făcut o ofertă, de terminat un raport sau de împachetat pantaloni. Norocul meu e că momentele astea sunt rare şi se întâmplă mai ales atunci când se apropie ziua de salarii şi eu n-am încă banii necesari. Pentru că aşa-i în tenis, nu întotdeauna ăia care muncesc se scaldă în bani. Nu vă doresc să ajungeţi vreodată în situaţia de a nu avea de unde plăti salariile angajaţilor, în condiţiile în care i-ai mai ţinut şi după program câteva zile luna asta. Ni s-a întâmplat nouă şi am stat zilele alea într-un stres de zece ori mai mare decât dacă n-aş fi avut eu bani de pâine sau mâncare. Oricum, a fost demult, nu mai vreau să trec prin aşa ceva, dar o sa va povestesc odată şi cum se trece peste şi ce învăţăminte am tras din asta.
Revenind la bucuria de a munci şi de a vedea ceva ieşind din mâinile tale, ei bine, niciodată, dar absolut niciodată nu vei avea aceeaşi satisfacţie intermediind chestii. Adică luând de aici şi vânzând dincolo. Paradoxal, banii câştigaţi astfel sunt infinit mai mulţi, dar la sfârşit, când vei trage linie şi vei aduna, nu cu ce ai rămas tu, ci cu ce au rămas ceilalţi, cu ce te poţi mândri că ai făcut tu, îţi vei da seama că de fapt tu nu te vezi decât într-o sumă de bani pe care probabil se vor bate rudele după ce tu nu vei mai fi.
Să aveţi un început de săptămână excelent!
Cea mai mare parte din vacanțele de vară ni le petreceam la bunici, într-un sat de pe malul Buzăului, unde autobuzul din oraș ajungea odată pe zi. Bunica era o femeie strașnică, care deși avea pe vremea aia aproape 60 de ani și crescuse deja 8 copii și-o droaie de nepoți, avea încă răbdarea unei tinere mamici și ne făcea cam toate poftele.
Stați, copiii de pe vremea aia nu aveau poftele celor de azi, când spun toate poftele, trebuie înțeles că ne gătea exact ce-i spuneam noi. Voiam colarezi, ea ne făcea colarezi, voiam checuri, ne facea checuri, voiam ardei umpluți sau chifteluțe, tăia bunica o găina și-o gătea pentru nepoții ei dragi (eram vreo patru-cinci care stăteam peste vară la ea).
Pe vremea aia noi credeam că suntem niște copiii tare ascultatori, măturam curtea dimineața, adunam vișine pentru compot sau dulceață, alergam dupa fluturi, mergeam la pescuit și la scăldat, ce mai, cuminți nevoie mare. Numai că, acum când mă gândesc văd lucrurile cam așa: măturam curtea fără s-o stropim și dis-de-dimineță ridicam tot colbul în văzduh, de rămănea în urma noastră, când noi înaintam voioși curățând curtea, un praf de să-l tai cu cuțitul. Venea bunica de la apă (pe care o căra cu cobilița de la o cișmea de pe uliță) și găsea cei mai harnici nepoți din lume învăluiți într-un praf de nedescris. Nu ne certa, dar ne învăța în fiecare zi să stropim curtea înainte de a mătura, să nu se mai ridice praful. A doua zi poate udam, dar a treia sigur uitam.