Am ajuns aseară târziu acasă, rupți de somn și negrii ca dracii. Abia am avut putere să ne spălam și apoi am căzut toții la datorie ca soldații pe front. Până îmi revin eu, și-mi trece tulbureala din ochi și ciufuleala din păr, vă spun că suntem toți bine (în afară de pedichiura mea), a fost foarte, foarte frumos și vă voi povesti pe larg toate peripețiile prin care am trecut, că, slava domnului, au fost câteva. 😀
Și da, am prins și pește:
Continue reading Din nou acasă
Săptămâna trecuta copilul Sonia (12 ani neîmpliniți ) ne-a ajutat în atelier la lucru, în timp ce sora ei, Iulia, s-a jucat, a citit sau s-a uitat la televizor, exact ca un copil normal.
Copilul Sonia avea însa un scop, acela de a lua la sfârșitul săptămânii salariu. Dacă se poate în plic. A făcut treabă cu mult spor, m-a ajutat chiar și în birou la acte, nu numai la curățat ațele de pe șepci și tricouri. S-a supărat de vreo două ori și a vrut să-și dea demisia, a negociat salariul la sânge și s-a lasat greu convinsă că încă nu i se cuvine un venit egal cu cel al lucrătoarelor cu vechime din atelier, i-au ieșit super vreo două chestii și a îndrăznit să ceară mărire de salariu, în condițiile în care tati îi tot repeta că ea e încă în perioada de probă, după care, într-un final, pe joi, s-a căzut la pace și a fost de acord că are de primit 20 lei pentru munca depusă în timpul săptămânii.
Vineri, în ziua de salariu, mi-a spus că ea visase că-i încurcasem plicul cu bani cu una din fetele din atelier și luase de fapt un plic gros, lucru care s-a întamplat exact invers, adică copilul n-a mai luat deloc salariu odată cu restul fetelor, deoarece a fost nevoie să facem urgent ITP-ul la mașină (expirat de prin mai și observat abia vineri) iar bănuții ei au fost folosiți drept stimulent pentru nenea de la service.
Deși am stabilit ca în fiecare lună să-i trimit Valentinei ajutorul pentru chirie obținut cu ajutorul vostru în general și al oamenilor din blogroll-ul din dreapta în special, în jurul datei de 20 ale lunii, în august i-am trimis pe întâi. Proprietara a cerut banii mai devreme pentru că trebuia să se interneze pentru o intervenție chirurgicală și avea nevoie de bani. Ce să zic, lanțul slăbiciunilor, dar asta e, bine că am avut de unde și i-am trimis, aveți mai jos dovada:
Astăzi nimeni nu se mai gândește când a început de fapt odiseea accidentelor de circulație, cel mult ne punem problema cum să facem să le evităm și să ajungem la performanța ca macar în câteva zile din an rata mortalității din accidente de circulație să fie zero.
Cu toate astea, astăzi se împlinesc 115 ani de la primul accident auto soldat cu decesul victimei. E vorba despre o femeie, Bridget Driscoll, în vârstă de 44 de ani care a decedat la data de 17 august 1896, la Londra în timp ce traversa o arteră extrem de circulată (aici am mari dubii că așa
Deși n-am fost niciodată în Delta Dunării (asta nu va mai fi valabil foarte curând), ne-am hotărât, așa cum vă spuneam aici, că anul ăsta e cazul s-o facem și pe asta, așa că ne-am echipat, zicem noi, corespunzător și vrem s-o pornim azi încolo.
Pentru că suntem patru în familie, iar eu pricep greu și uit repede, am făcut o listă cu ce trebuie să luăm la noi, și apoi, pe masura ce lucrurile se strângeau, fiecare era bifat pe minunata listă. Bine, văd eu la întoarcere cât de minunată a fost. Acum s-au strans aproape toate (adică lipsește cu desăvârșire mâncarea, dar a existat o listă și pentru mâncare, numai că ne-am lăsat pe mâna unor prieteni pe care sperăm să nu fie nevoie să-i mâncăm de vii).
Bun, eu zic că lista vă va fi de ajutor și vouă, eu am făcut-o după ce-am citit toate sfaturile lui Nicu și după ce am ascultat o gramadă de povești despre locurile cu pricina. Continue reading Bagajul pentru Deltă
Nu știu alții cum sunt, dar eu visez la zile în care micul dejun să-mi fie servit gata preparat, la o masă mare înconjurată de oameni frumoși, într-o cafenea chic din centrul Bucureștiului, unde să ajung cu bicicleta în fiecare dimineață. Desigur, ca în orice vis nerealist asta nu se va întâmpla pe de-a-ntregul niciodată, dar măcar o parte din el mi s-a împlinit azi, când am ajuns încă adormita la Trattoria Buongiorno în Piața Victoriei și-am participat la #SMbrekfast la invitația Standout. A fost genul acela de întâlnire de la care n-ai mai fi plecat, adică, Elena și Ionuț au trebuit să ne mulțumească de vreo trei ori pentru participare pentru a ne face să ne ridicăm (vorbesc de aceia dintre noi care nu erau așteptați în alte părți și care au fost nevoiți să plece) 🙂
S-a discutat despre bunele practici pe bloguri, despre publicitatea platita si felul in care cititorii nostri de zi cu zi o percep, despre felul în care ar trebui să vă anunțăm că urmează să citiți o chestie pe care am scris-o pentru o companie, etc.
Știu că foarte mulți cititori de bloguri, deși citesc constant blogurile respective, refuză să parcurgă posturile plătite, nu comentează la ele sau, și mai rău, îi strigă bloggerului în față, faptul că s-a vândut, că l-au cumpărat ăia și mai știu eu ce. Pe vremea când eram la început cu blogul sau mi se pare că nici nu-l aveam, citeam vreo trei bloggeri de la noi, iar atunci când vedeam la ei vreun advertorial, aveam tendința de a-i aprecia și mai mult. Îmi spuneam ceva de genul: Vai, ce tare e ăsta dacă Vodafone (de exemplu) își face publicitate la el pe blog. După articolele alea, mai cu admirație citeam ce scriau ei acolo și le luam în seamă părerile. Bine, poate sunt eu o ignorantă, dar să-ti fie ciudă că unul muncește, face bine ce face și companiile îl caută pentru a-i propune să-i facă cunoscute produsele sau serviciile prin intermediul blogului său, platind-ul pentru asta, să te oftici, zic, până-ntr-acolo încât să-i spui că e vândut, mi se pare că nu prea îți face cinste ție ca om.
De dimineață (la mine dimineață e pe la 6, da?) în curtea mea mirosea a mentă. Nu știu de unde, probabil de pe la vecini că printre ierburile și florile mele nu-i. Mirosul ăsta mi-a făcut poftă de ceai de mentă și de încă ceva. Ceva de amnezie. Aceea pe care aș vrea s-o am, să uit de răutatea oamenilor, să uit de guverne și legi tâmpite, să uit de taxele și utilitățile care lună de lună sunt mai mari (da, sunt supărată, mi-a venit curentul 500 lei) să uit de tot și toate și să plec în concediu.
AMR 4 zile. Aseară am aflat că cineva (nu spun cine, persoană importantă) a încurcat zilele și s-ar putea ca restul găștii noastre să plece spre Deltă cu o zi mai devreme ca noi. Nasol. Mai ales pentru ei, că majoritatea echipamentelor de campare sunt la noi. 🙁 Dar e nasol și pentru noi, fiindcă ne-ar fi plăcut să mergem cu toții. Să vedem, azi decidem ce și cum, oricum, e neplacută treaba, dar asta e, oamenii mai și greșesc. Dar prefer de o mie de ori greșelile de genul ăsta, celor pe care le fac ăia care nu se mai satură, ne conduc și se prefac că ne vor binele. Vorba cuiva ieri pe twitter: “Romania n-a intrat niciodată în criză, dar a ieșit de două ori din ea. ”
Hai că nu mă mai gândesc la asta, ce naiba, e weekend-ul dinaintea concediului. Ai zice că-i de vis. Ei bine, nu e chiar așa. Sunt multe adunate pe ultima suta de metri. Comenzi în așteptare care trebuiesc lăsate croite să aibă atelierul ce lucra cât timp noi suntem plecați. Ultimele verificari de bagaje și schite de așezare a tuturor lucrurilor într-un porbagaj de Accent. 😀 Plus că n-am facut încă lista cu haleala, pentru că vrem să ne gătim noi acolo cele mai multe mese. Bine, asta până aproape vom muri de foame și vom merge să mâncăm un borș adevărat de pește. Hmm.. și mai e și încurcătura asta cu plecarea separată.
Mai e aproape o lună până la ziua în care și Bucurestiul va avea parcarea lui îmbrăcata în verde, chiar dacă numai pentru un weekend. Da, vom avea și noi Parking Day-ul nostru, în 16 septembrie.
Pentru că mi-a plăcut foarte mult ideea am scris un articol în care mi-am imaginat cum ar fi Bucureștiul dacă l-ați lăsa pe mâna mea. Ar fi plin de nuferi, trotuarele ar fi cu iarba și sandalele s-ar ține în mâini. Sau cam așa ceva.
Da, asta-i tot pe ziua de azi că sunt în timpul programului și tre’ să dăm la gata niște chestii. 🙂
Ce-aș vrea să-mi amintesc peste ani legat de ziua asta?
A fost o dimineață cu nori și ploaie. Am vazut-o la prima oră când cu părul nepieptănat am plecat pe stradă până la magazinul din colț (noi chiar avem un magazin fix în colț) să-mi iau zahar și lapte. Am strâns apoi în grabă și printre picături rufele de pe sârmă, știu, ar fi trebuit să fac asta înainte de a pleca la magazin, dar cereți prea mult de la un om abia trezit, așa că unde aproape ca atunci când au fost scoase din mașină, le-am aruncat de-a valma în fotoliu. O să hotărăsc mai târziu ce fac cu ele. Acum vreau să-mi gust cafeaua cu zahar și mult lapte. Mmm, gustul cafelei băută pe ploaie e altul, mult mai profund față de cel al zilelor însorite.
O pisică a dormit la mine în birou. Nu-i pisica mea, nu-i nici măcar a vecinilor, dar pentru că las noaptea ușa deschisă la birou și-a făcut un obicei din a dormi aici. Pisică vagaboanda, cine știe unde e casa ei de fapt, pentru că ziua nu o văd deloc.
Azi trebuie să pregătesc actele pentru contabilă, sunt un pic în urmă cu ele pentru că am avut mult de lucru în atelier și am zis că-i bine să dau și eu o mână, două mâini, de ajutor.
“Eu, ca profesor de fizică, nu pot să fac comentarii la adresa activităţii domnului ministru.” sunt vorbele doamnei Corina Dobrescu, profesoară de fizică la Colegiul Naţional „Tudor Vianu” si unul din profesorii cea care a pregatit lotul de 5 elevi români, olimpici romani, care au reușit să ia aurul la Olimpiada Internationala de Fizica. Mda…știu, ați văzut-o la știri și cunoașteți deja toata istoria, toate s-au întâmplat acum aproape o lună, s-a scris și pe bloguri despre ei, deja pe copii îi felicită lumea pe străzi când îi vede…
…și totuși oamenii ăștia ne fac pe noi, pe mine cel puțin, să considerăm că sintagma “dacă vrei, poți” este încă valabilă și nimeni nu te poate împiedica să-ți faci meseria așa cum știi tu mai bine, dacă o faci cu plăcere și pasiune.