fără toane

Când eram copil de câte ori trebuia să plecăm undeva, se trezea mama că nu mai găsește geanta. Aveam o geantă mare în care încăpea bagajul pentru toată familia, dar pesemne că n-o aveam numai noi dacă tot timpul ea era la cineva. Parcă aud și azi dialogul alor mei în ajun de plecare:

– Petruș, să nu uiți să treci azi pe la Tanța să iei geanta! Știi că i-am dat-o lu’ Gigu când a fost la țară, și n-a mai adus-o.

Gicu și Tanța sunt unchiul și mătușa mea, cei cu care ai mei împărțeau pe vremuri aproape totul (lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici azi).  Invariabil geanta era adusă seara acasă, dar era ori ruptă și mama se chinuia s-o coasă, ori murdară și asta bătrână o spăla și-o atârna deasupra aragazului pe-o sfoară să se usuce rapid, ca să poată face și bagajul până dimineață.

Fac aici o paranteză si mă întreb oare cum am putut trăi într-o bucătarie care avea legată deasupra aragazului o sârmă pe care iarna se uscau rufe? Vă dați seama că în vremurile alea nici nu cunoșteam cuvantul hotă, apăi să fi avut una?

Revenind la lucrurile pe care le împrumutăm și nu ne mai sunt înapoiate decât atunci când le cerem în mod explicit și eventual ne ducem noi după ele, îmi amintesc că in fiecare toamnă ai mei nu mai știau cui i-au dat bidonul. E, bidonul ăsta era de 20 l și era folosit de către toata familia, 8 frați mama, 8 frați tata, ca să care cu el vinul de la țară. Sinceră să fiu nici nu-mi amintesc dacă bidonul era al nostru, dar parcă îl aud pe taica-meu care întreba în fiecare toamnă când pleca la cules, sau o lună două mai tarziu când se ducea după vin:

– Auzi, da’ bidonul nostru ăla de 20 l e acasă? Ți l-a adus frate-tău Costache, că parcă i l-am dat atunci la nuntă.

Mama ba îi spunea că nu mai știe, ba că să se ducă la el sa-l întrebe (dap, nici mobile nu erau sa-i poti da omului un telefon sa-i amintești sa-ti inapoieze lucrul tau), ba îi amintea că i-a zis Costache că i l-a dat lui Nistor, care i l-a dus lu’ Gicu atunci la botez și de aici i-a pierdut urma. Bidonul era recuperat în cele din urmă ori întreg, dar foarte murdar, ori fără capac și cu un șomotei pus în loc de dop. Grrr

Dacă de cele mai multe ori lucrurile erau recuperate, uneori se mai și pierdeau și dispăreau de-a binelea în rețeaua asta complicată de unchi , mătuși, veri si bunici.

Ai zice că anii au trecut și acum toata lumea își poate lua ușor chestii care să fie doar ale lor și de care să aibă grijă, că vorba aia, au dat bani pe ele. Ei dragilor, nu-i chiar așa. De exemplu soțul meu și-a cumparat de-a lungul timpului vreo 10 bormașini. Una i-a împrumutat-o unui vecin care i-a ars-o. Nu știu exact cum vine asta. Alta i-a dat-o unui prieten care a plecat în strainatate. Nu, n-a plecat cu bormașina, dar a plecat înainte s-o înapoieze. Alta a stricat-o el, dar să zicem că pe asta n-o punem la socoteală. Una a piedut-o. Cum naiba să perzi o bormașina cu care nu pleci nicăieri, ci o folosești prin ogradă? Una s-a învechit cică nu mai face fața. Alteia i s-a spart nu știu ce când a căzut e pe o masă. Și tot așa. Să revenim.

Aveam o mașinărie de tăiat gresie și faianață. Foarte faină era. Am împrumutat-o cuiva care n-a mai adus-o. Nu mai știm cui. Am cărți multe împrumutate și niciodată restituite. Adică foarte rar restituite. Pentru că n-am avut fișe la ele ca la bibliotecă, le-am pierdut urma.

Care va să zica, vremurile se schimbă, dar obiceiurile nu. Oare de ce atunci când împrumutăm un lucru nu-l restituim imediat după ce ne facem treaba cu el? Restituit eventual în bună stare și curat? De ce avem tendința de a spune, lasă-l aici că dacă-i trebuie celui care mi l-a dat, mi-l cere el? 🙁

Pun pariu că fiecare dintre voi are ceva împrumutat cuiva, ceva ce urmează a-i fi înapoiat. Sau nu.