Prima amintire vine de undeva de foarte departe. Fie ca-ti amintesti ceva de la 2-3 ani, fie ca prima ta amintire dateaza de la 5-6 ani, aceasta prima amintire te-a marcat profund ca si copil. Ti-a ramas in minte pentru ca a insemnat pentru tine ceva major. A declansat un clic, pe care in alte imprejurari nu l-ai fi sesizat, insa asa……
Prima amintire poate fi legata de vocea mamei spunand o poveste. Liiceanu spune ca amintirea lui cea dintai este momentul in care, mama ii citeste pe la 3 ani povestea Puiul. Il marcheaza, il face sa planga si intelege ca spre deosebire de povestile cu balauri, patania Puiului este foarte reala si apropiata de lumea lui.
Prima mea amintire este de pe la 2 anisori si este legata de un costumas alb din lânică, cu care mama m-a imbracat pentru ca era duminica. Stateam la tara. Duminica lumea mergea la biserica, tineri, batrani, copii. Cand ne-am intors, tin minte ca i-am zis mamei, sa ma lase asa imbracata frumos, ca nu ma murdaresc. 😀
La poarta, de o parte si de alta a drumului erau santuri nu prea adanci, in care se scurgea apa de la ploi. Impreuna cu inca 2-3 copii, m-am tavalit la propriu in apa aia murdara din sant, fara nici o remuscare legata de imbracaminte. Cand in sfarsit m-am uitat la haine si am vazut costumasul negru-pamantiu, mi-am amintit vorbele mamei: “Nina, te mănânc, daca te murdaresti!”
Duminica dupa amiaza femeile mai batrane de la tara au obiceiul sa iasa la poarta si sa stea de vorba. Cand m-au vazut vecinele, si-au pus mainile in cap si mi-au zis si ele: “Dute repede acasa, ca te mănâncă măta cand te-o vedea!” Eu deja ma gandeam cam cate bucati de carne va scoate , pentru mancarea ce avea s- o pregateasca din mine.
Cand am intrat in casa, apa inca se scurgea din lâna costumasului, insa mama cand m-a vazut, in loc sa tipe si sa ma transeze, a avut cel mai frumos zambet pe care un copil il poate vedea pe chipul mamei lui. M-a dezbracat repede, m-a spalat, m-a primenit de la piele si mi-a dat sa mananc ceva bun. Nu-mi mai amintesc ce. 🙂
Amintirea asta e asa de clara in mintea mea, incat ma gandesc cum de o tin minte inca, in timp ce de lucruri mult mai recente nu-mi mai amintesc. Probabil ca asa cum spuneam, atunci s-a declansat un clic, am invatat sa nu iau niciodata amenintarile mamei ad literam.
De cand dateaza prima voastra amintire si in ce consta?
Daca-i mult de scris, scrie la tine cand ai timp si da-mi de stire.
Esti tare doamna daca ai amintiri de la 2 ani.
Eu imi amintesc de tricicleta albastra si de prima sabie de muschetar confectionata dintr-un bat si o palnie pe post de garda 😀 . Mi-e foarte greu sa imi amintesc varsta dar probabil ca astea se intamplau pe la 5 ani
@Nicu- de la 2 am stiut ce-i aia frica cred. Nu eram prea sigura daca oamenii se mananca intre ei si cred ca din cauza asta tin minte. 🙂
Palnie pe post de aparatoare la sabie? Super-tare!
prima amintire e cam tot de pe la 2-2 ani jumate.e cam dureroasa.m-a pacalit fratele mai mare cu un ardei iute,din ala rotund si rosu,zicandu-mi ca e cireasa.m-a frecat cu el la gura pana m-am inrosit.si-acum tin minte cat de tare ustura si ca mi-au amortit buzele.si pe mama care il alerga prin curte,cu un alt ardei,sa vada si el cum e! 😛
stiu sigur ca stateam in carut,in curte,sub un visin mare,si era vara! 😀
Aveam vreo 3 ani si stiu ca m-am suparat tare rau pe mama, nu mai stiu motivul. In orice caz i-am zis ca plec in lume. Zis si facut. Nervoasa mi-am pus intr-o batistuta cateva lucrusoare si am iesit din casa. Capul nici nu l-am intors….si am mers asa pana in capatul strazii. Mama in sinea ei isi zise ca-mi da o lectie si m-a lasat sa plec… “las’ ca se intoarce capoasa”….dar cand a vazut ca ajung la capatul strazii si nici vorba sa ma intorc a fugit dupa mine. A fost prima mea victorie 🙂
@sabina-Vai, ce rautate de frate ai avut. Spune-mi ca acum e mult mai bun. 🙂
@April- Hahaha, capoasa de mica. Sa inteleg ca a fost prima victorie dintr-un sir lung?
este!si tot ce sunt azi ii datorez lui. 😀 chiar daca la un moment dat mi s-a parut ca sunt cea mai oropsita fiinta din lume!inchipuie-ti,eu fata,cu doi frati mai mari(unu cu 9 ani,celalalt cu 7 jumate) 😛
@sabina- Cum oropsita? Aveam in liceu o colega, care avea doi frati mult mai mari decat ea, unu era la facultate, celalalt o terminase deja. Mie mi se parea ca este cea mai norocoasa din lume. Nu ca frate’miu, mai mic ca mine cu aproape doi ani. 🙁
acum am ajuns si eu la concluzia asta.dar cand aveam ora de intrat in casa,sau cand nu ma bagau baietii in seama ca sunt sora lor,mi se parea dezastruos :))
@sabina- bine ca pana la sfarsit ai inteles ca esti o norocoasa. 🙂
Uite, ca m-ai facut sa ma gandesc… nici nu ştiu în ce sertar să caut după ea, e foarte ciudată excursia asta!
-ştiu precis când au venit bunicii mei din SUA, în iarna lui 89, aveam 3 ani jumătate. Ce oameni, să se întoarcă ei! :p
– şi ţin minte exact că eram pe stradă, ştiu şi unde, şi eu voiam la mama în braţe, iar ea mi-a arătat o aluniţă pe gât şi mi-a zis că face buba dacă mă tot cară atât. Şi am rămas la tata… care mereu se fofilea, că, uite, copilul nu vrea la el! :)) dar nu pot identifica temporal
însă mi-aş dori să-mi amintesc senzaţia de la sânul mamei…
@copila blonda- chiar, ce oameni dom’ne!
Nu cred ca exista cineva care sa-si aminteasca senzatia de la sanul mamei, insa chestia asta si-o aminteste mama toata viata ei, pentru voi amandoua. 🙂
Ale mele din pacate nu sunt placute. Cred ca prima mea amintire dateaza de pe la 3-4 ani. Ma dadeam pe un leagan si m-a dat jos un baietel. Cred ca l-am pocnit. M-a socat insa brutalitatea lui. Eram la orfelinat, am stat 3 ani acolo pana s-au “certat” ai mei prin justitie. Nasol.
@Dojo- pe de o parte imi pare rau sa aud asta, pe de alta parte sa privim parte a buna si sa vedem ce om ai devenit.
Zici ca l-ai pocnit si tu, ha?