fără toane

Când nu am timp de scris aproape că-s bolnavă.  Nu pot să stau fără să scriu. Prostii, tâmpenii, lucruri banale de pe lângă casă sau din contră, lucruri importante (e drept că rar de tot), din alte lumi, închipuite sau din contra, adevărate absolut.

Alteori însă scriu fără să scriu. În capul meu. Propoziții întâi, apoi fraze, pasaje întregi, ba uneori închei capitole.  Apoi invariabil adorm și visez. Cu totul altceva. Dacă dimineața îmi amintesc subiectul scris  seara în gând e bine, dacă nu, nu-i nimic. Facem să înceapă altă poveste…

Dacă în weekend aș fi avut timp de scris, v-aș fi spus o poveste adevărată. Cu oameni din cartier. Oameni cum credeam că nu există. Nu le-aș fi dat numele ca să nu fie bârfă pe de-antregul. 🙁 Și v-aș fi povestit că oamenii ăștia, mai întâi ea:

Într-o zi, când cu recensământul, s-a oprit la poarta lor o fată care a întrebat-o pe femeie. Doamnă, câti copii aveți? Trei, răspunde femeia. Și când sunt născuți, întreabă tânăra. A, nu știu eu, soțul știe…când vine soțul de la muncă, vă spune el.  Pe femeie să zicem că o chema Lucica, că-i important.

Apoi el:

În altă zi, tot la recensământ, s-a oprit la poarta lor o fată și l-a întrebat pe bărbat: Domnule, câți copii aveți?  Trei, răspunde bărbatul. Și când sunt născuți, întreabă tânăra. A, domniță, nu știu eu d-astea,  da’ stați că  vă spune nevastă-mea imediat. Lucicoooo!  

Oamenii ăștia, spuneam, chiar există. Nu-s fiștecine, se-nțelege. Se duc la stilist și la sală, ba uneori și la înot, comandă pizza și, culmea culmilor, își serbează onomastica la restaurant. 😀