fără toane

Uneori, când crezi că nu se întâmplă nimic, intervine ceva.

De două zile n-am cartușe în multifuncționala din birou. Din cauza crizei, am atât de mult de lucru că n-am avut timp să-mi umplu cartușele. Așa că printez ce-mi trebuie la imprimata din casa, și fac pentru fiecare foaie un traseu de 30 m dus intors. O plăcere. 

Ieri, în timp ce  mă împărțeam în mai multe ca să termin tot ce aveam de făcut, a venit la mine o vecină bătrână care avea de trimis un fax la Primaria din Conțești. Avea numarul. Voia să trimită buletine, certificate de naștere, chitanțe, adică nimic care ar fi mers băgat direct în fax. Trebuia să le fac copii.  La toate.

V-am spus că nu aveam cartușe, iar scula din casa e doar imprimantă, nu știe copiere. Și dă-i și scanează-i actele, apoi dă-le print la distanță. Nimic mai simplu, numai că paginile refuzau să se printeze. Știți situațiile alea în care te grăbești de nu mai poți și nimic nu-ți iese? E, cam asta era. Până la urmă am share-uit documentele scanate și le-am tipărit de la alt calculator ( da, televizoare și computere avem să ne punem și-n cap).

 În tot  timpul cât a durat operațiunea faxul Conțești (da, a ținut atât de mult, încât i-am dat și-un nume) doamna în vârstă, căreia îi faceam serviciul, îmi spunea povestea vieții ei. De roman, vă zic. Copil necajit, tatăl mort în război, la câteva zile după botezul ei, noaptea de revelion  din ’59 când a alergat de nebună 5 km până la cel mai apropiat medic care să-i salveze frățiorul de numai 1 an, etc… a avut timp, mi-a povestit tot.

Faxul am reușit să-l trimit exact când ea ajunsese cu povestea la cum o îmbăiază pe nepoată-sa, care-i în clasa a doua și-i cam grăsuță pentru vârsta ei.A vorbit atât de mult, încât aveam impresia că o ascult de ore. Dar femeia nu vorbea aiurea. Respecta cronologia întâmplărilor, știa datele în care se întâmplaseră diferite evenimente  petrecute în urmă cu cel puțin 50 de ani în viața ei.

În fine, confirm fax a venit într-un final și Marina a plecat împăcata că a reușit să trimită faxul. :d Acum nu mai era doar o bătrâna din prelungirea străzii pe care stau, care a venit la mine cu brațele pline de acte și pe care n-o cunosc, ci avea un nume, amintiri, probleme de rezolvat.

Când eu vă spun că tot timpul se întâmplă câte ceva. Viața e plină de povești. 🙂