fără toane

In 1932 era cea mai frumoasa femeie din satul Pitulati, judetul Braila. Locuia in a doua casa de la albia raului Buzau, o casa mare alba pe dinafara si crem pe dinauntru.  Cum frumusetea ei a starnit invidia femeilor maritate si nemaritate din sat, pe seama ei se spuneau si se faceau multe lucruri murdare fara temei real.

Odata, intr-o zi cand soarele arde tot si caldura te trimite la cel mai apropiat ochi de apa, Dragomira se duse la rau, intr-un loc numai de ea stiut, pentru a se imbaia. In sat la ei femeile faceau baie la rau imbracate, dar ea, stiindu-se frumoasa si nefiind rusinoasa din fire se scalda fara straie. Numai ca in ziua aceea niste copilandrii ce se jucau prin padurea de pe malul Buzaului o vazura, o recunoscura si hotarara sa le faca o bucurie hatrelor lor de mame, care tare s-ar mai fi bucurat sa afle ca frumoasa satului umbla goala pe uliti. Copii i-au luat hainele fara ca ea sa banuiasca ceva si dusi au fost ( eu sincer cred ca ei au ramas prin zona sa vada privelistea dar ei n-au recunoscut niciodata nimic).

Dragomira isi  termina baia si iesi din apa. Pe mal nici urma de haine si cum vegetatia era pe celalalt mal  si-a dat seama ca mai e nimic de facut si ca va fi nevoita sa mearga cum a facut-o mama ei, pana acasa. Noroc  ca locuia aproape si in sinea ei mai avea o speranta ca nimeni nu va fi la ora aceea a amiezei pe ulita. Se gandea ca daca s-ar intalni cu cineva v-a sta demna, ii va da “buna ziua” ( cel caruia i-ar fi dat “buna ziua”  sigur ar fi avut o zi mai buna decat a ei)  si isi va vedea de drum. Din fericire in drumul ei pana acasa i-a iesit in cale doar Mos Negoita, un batran pictor care locuia la prima casa si nu vedea prea bine. Dragomira l-a salutat, asa cum se cade sa saluti un om batran, iar el i-a raspuns ” Buna draga tati, ptiu ca frumos iti sade in rochia asta noua, batute-ar norocul.” Multumita ca mosul nu vede bine si ca a scapat doar cu atat femeia a ras in sinea ei ( atat cat poti rade atunci cand esti in pielea goala pe ulita in anii ’30) si a intrat in curtea ei.

Peste cateva luni,  Mos Negoita  muri. Putinul sau avut,  fu impartit intre cei doi copii ai lui, totul  in afara de un tablou, ultimul pictat de batran, pe care el a vrut sa-l aibe conita Dragomira.

Pe spatele tabloului era lipita o scrisoare in care el ii spunea din nou ca ” tare i-a placut vesmantul purtat in acea dupa-amiaza de vara si asa cum s-a priceput el a vrut ca acesta sa-i ramana cumva amintire ”  si o asigura din nou ca “el nu crede o iota din spusele hoastelor din sat care zic  despre ea ca se scalda dezbracata si umbla pe strazi fara straie.”

Tabloul Melancolie poate fi vazut in perioada aceasta la Galeriile de arta Artmark.  Aceasta poveste a fost scrisa pentru a participa la concursul organizat de Dgeneratio .

P.S. Conita Dragomira s-a stins in anul 2006,  la venerabila varsta de 99 de ani.