Cineva mi-a trimis asta aseara si mi-am zis sa va dau si voua vestea buna 🙂
“Bunul simţ există! L-am întâlnit eu azi în metrou!
Bunul simţ a urcat la Eroilor, cu un copilaş de mână. Copilul nu avea mai mult de cinci ani. Şi, evident, s-a găsit o duduiţă cu simţ de sacrificiu care să se ridice de pe scaun şi să cedeze locul copilului, cum se întâmplă mereu spre eterna mea exasperare. La care asta mica zice:
– Nu, că nu sunt obosita!
Eu să cad jos de admiraţie. La care bunul simţ explică, zâmbind:
– Am învăţat-o să nu stea pe scaun, că oamenii sunt obosiţi, vin de la serviciu…
Ce să mai zic? Doamnă, felicitări pentru felul în care îţi creşti copilul! Că eu una sunt sătulă de părinţi care stau în picioare şi îşi lasă odraselele să stea pe scaun, iar după aia, când îmbătrânesc, se vaită că tineretul nu le cedează locul în autobuz. Păi cred şi eu că nu, atâta timp cât părinţii şi alţiii ca ei i-au învăţat de mici că totul li se cuvine, inclusiv să stea ei în picioare în faţa copiilor lor.
Oricât de obosit ar fi un copil după joacă sau după ora sport, tot nu poate fi atât de obosit cât suntem uzaţii de noi după o zi de serviciu sau bătrânii după o viaţă de muncă. Crezi că e fragil? Stai tu pe scaun şi ia-l în braţe. Nu poţi să-l ţii în braţe? E clar că l-ai dus prea des la McDonalds…
Viitorul se fabrică în prezent sau, mai simplu, ne-o facem cu mâna noastră. Dacă nu înţelegem asta când ne croim propriul viitor, de ce ne plângem pe urmă că nu găsim în el un scaun pe care să ne punem oasele trudite? ”
Asta nu-i o pledoarie pentru mine, care de obicei merg cu masina, ci pentru oamenii care chiar ar avea nevoie să stea pe scaun.