fără toane

Nu, nu-s amintiri din vremuri demult apuse. S-a întâmplat săptămâna trecută.

Fetele ies de la şcoală de obicei între 17 şi 18. În ziua respectivă a sunat un client întârziat pe la patru şi jumătate şi l-a rugat pe Sorin să dea o fugă până la el. Mai dornic ca oricând să întărească zicerea cu “clientul nostru, stăpânul nostru”, al meu pleaca în viteză, uitând desigur acasă telefonul mobil. 🙁

S-a făcut cinci, s-a făcut cinci şi jumătate şi Sorin nici vorbă să apară. Pe la şase fără un sfert mă sună fetele: “Mami, tu ai de gând să ne mai iei azi de la şcoală?”

Aveam două soluţii, ori plecam cu tramvaiul, făceam 45 minute până la şcoală şi luam fetele, ori luam maşina lu’ tata o Dacia 1600  1300 din 1969. Pe gaz. Caz în care, gândeam eu, ajung mult mai repede la şcoală. Decizia mi-a fost uşor forţată de mama care mi-a spus: “ia maşina lu’ tac-tu şi du-te repede la fete!”  Şi de aici începe aventura:

Maşina, deşi nu ştiu exact dacă o putem numi aşa, era în garaj cum îi stă bine oricărei dacii care  se respectă, băgată cu faţa. Mă urc în ea, credeţi-mă, înarmată cu toată răbdarea din lume, bag cheia în contact, o răsucesc şi nu mă aştept să pornească din prima. A pornit. Rămân un pic descumpănită în faţa acestei surprize şi încerc să-mi amintesc cum mi-au arătat la şcoala de şoferi că se bagă marşarier la dacia pe care am învatat să conduc. Aha, parcă se trăgea puternic în stânga de maneta schimbătorului de viteze, se apăsa apoi pe ea şi se trăgea în spate. Se auzea apoi un cârâit care îţi atrăgea atenţia că n-ai făcut bine operaţiunea şi reluai. Din a doua sau din a treia încercare trebuia să-ţi reuşească. Mie mi-a reuşit din a doua, timp în care cred că dacă aş fi plecat pe jos după fete, aş fi fost deja în staţia de tramvai.

 Eniuei. Am pornit încet cu spatele să scot maşina din garaj şi am constatat că în afară de cea din maşina, de pe mijloc,  ăsta bătrân n-are oglinzi.  Adica are doar suporturile de oglinzi, unul gol şi unul cu un ciob spart. În momentul ăsta m-am îmbărbătat: “hai Nina că se poate, ce-ţi trebuie ţie oglinzi laterale, conduci cu atenţie şi ai scăpat. ”

Odată ajunsă în stradă, mi-am dat seama că plouă şi că trebuie pe lângă lumini să-mi meargă şi ştergătoarele. Vă vine să credeţi, au ba, dar sergătoarele mergeau, luminile nu. Adică mergea doar un far. Am coborât să-l repar pe cel care nu merge, ştiam eu o metodă de pe vremuri, trebuia doar să îl loveşti. Aşa am făcut, s-a aprins. Când însă am vrut să urc din nou la volan, ah Doamne, ce volan gigantic, tare, subţire şi înţepenit, am avut impresia că s-au închis uşile pe dinăuntru. Nu mai puteam să deschid portiera. Îmi venea să plâng şi nici nu plecasem din faţa porţii.

 Până la urmă am găsit poziţia corectă în care butonul ăla tare s-a lăsat păcălit şi am deschis uşa. Motorul torcea, not. Bag în viteză şi plec uşor de pe loc. Maşina mă zgâlţâia, ploaia nu se oprea, drumul era întunecat, viteza a doua nu vroia să intre şi pace. Într-un moment de slăbiciune, al lui, nu al meu, schimbătorul a cedat şi a intrat în viteza a doua exact când trebuia să pun prima frână. 😀 Odată trecută de prima intersecţie, am prins curaj şi eu şi maşina, însă tot drumul m-am gândit: “ăştia care iau carnetul conducând maşini noi şi uşor de manevrat nu-s şoferi, să pună mâna să încerce să conducă o dacie ca asta şi apoi mai stăm de vorbă.” Când puneam frână apăsam pe pedala până la fund şi trăgeam tare de volan. La un moment dat chiar mă gândeam ce fac dacă răman cu volanul în mână.

 Oricum, încet, încet, cu maxim a treia viteză bagată am ajuns la şcoală. În 30 de minute. Un drum pe care în mod normal îl fac cu maşina în 7 minute. Aici ia fetele de unde nu-s. Adică nu erau. M-a fulgerat un gând negru, clientul la care se dusese Sorin, avea sediul pe undeva prin apropierea şcolii. Nu cumva soţul meu trecuse la întoarcere şi luase fetele şi nu mă anunţase pentru că nu avea telefonul la el. 🙁

N-a fost aşa şi dacă ar fi fost cred că făceam cu capu’ şi eu îs un om paşnic, numai că drumul ăla a fost un coşmar şi nu aş fi vrut sub nicio formă să fi fost făcut degeaba. Le-am sunat pe fete, care da, au telefoane, numai că termină tot timpul creditul. Mi-au spus că erau în liceu pentru că afară plouă şi doar n-aş fi vrut să mă aştepte-n ploaie. Au ieşit, au rămas un pic şocate când au văzut trăsura ce venise să le ia şi au urcat tăcute. Atât le-ar fi trebuit, să comenteze…

Drumul spre casă l-am făcut în viteză, am băgat chiar a patra. Ştiaţi că şi daciile au viteza a patra?

Bun. Important e că am ajuns cu bine acasă, însă copilele m-au rugat ca data viitoare când n-am maşină să vin să le iau,  să vin liniştită cu tramvaiul, pentru că ele mă aşteaptă. 😀