fără toane

Nici nu mi-am dat seama când a trecut săptămana asta. Şi nu e prima dată când se întâmplă asta. Spectacolul  merge pe repede înainte şi noi nu apucăm să fim decât niste spectatori care, în cel mai fericit caz, aplaudăm la sfârşitul actelor.

Peste 10 zile împlinesc 38 de ani. Na, că am zis-o. Vârsta vreau să zic.  😀

Beau o cafea fierbinte şi mă gândesc la bătrânica de pe str. St. Mihaileanu, care de dimineaţă mătura frunzele galbene şi ruginii de pe stradă cu pămătuful de praf.  Şi făcuse o grămăjoară destul de mare. De frunze.  În felul ăsta mă gândesc eu la anii mei şi la felul în care s-au strâns într-o grămadă (dacă erau mai puţini ziceam grămăjoară). Folosesc şi eu pămătuful de praf pentru a strânge şi uneori depăna,  amintiri. Amintiri dragi. Nu contează că-s bune, rele, banale sau magnifice. Sunt toate ale mele şi mi-s preţioase. Atât de dragi şi preţioase încât uneori le scriu aici, de frică sa nu se piardă. Şi ca să mă laud, desigur.

Aş minţi cu neruşinare dacă aş spune că nu-mi pare rău ca trece timpul. Îmi pare nespus de rău, dar parerea de rău păleşte când văd câte au luat contur în jurul meu, în anii vieţii mele. Multe. Şi-s toate ale mele. Şi-or să mai fie, pentru că 38 e doar un număr. O amintire. În plus.

M-a apucat nostalgia asta probabil la vederea covorului de  frunze căzute. În mintea mea frunzele care cad, nu mor, la fel ca stelele, dar în viaţa reală timpul nu se mai întoarce. Trăiţi!