fără toane

După un weekend petrecut în zona din fotografie ai zice că vii de drag la serviciu, dar nu-i cazul la mine, care n-am mai mers cu pingeaua mai mult de 1 km de ani buni.

După o drumeţie pe un traseu de munte foarte uşor, 4 ore dus/intors, parcurs în nişte bascheţi de bulevard bucureştean, m-am gândit că ar fi indicat să iau o aspirină, să previn astfel febra musculară. 😀  Mi-a ieşit. A doua zi n-am avut nimic. Nu tu durere, nu tu muşchi contractaţi, nimic.

Aseară (adică peste încă o zi ) când am ajuns acasă, dupa 3,5 ore parcurse în maşină, n-am mai putut coborî. Din automobil. Atunci când am încercat să-mi mişc picioarele, am simţit cum toţi muşchii lor s-au aliat împotriva mea şi, sub privirele uluite ale vecinelor ieşite la porţi să mai schimbe o vorbă una cu alta duminică seară, m-am târât cu demnitate până în curte. Nu-mi venea să cred. Cum, tocmai eu, care mai ieri ( a se citi acum 20 de ani)  treceam gardurile de 2 m cu săritura hoţului şi urcam  Jepii mari de doua ori într-o zi, să anghilozez acum de la mers? Nu-i a bună.

Am început să întreb în stânga şi-n dreapta dacă mai e cineva, dintre cei din pestriţul grup cu care am avut norocul să petrec weekendul la munte, în situaţia mea , adică în imposibilitatea de a-şi putea mişca membrele inferioare făra a le localiza toţi muşchii. Nu. Nimeni. Sau în cel mai rău caz există mici dureri pe ici pe colo, nicidecum să fie cineva în situaţia de a-şi dori  ghips în partea de jos a corpului pentru a nu-şi mişca din greşeala picioarele şi să ajungă să simtă astfel, pe viu, mii de cuţite trimise de un Chuck Norris mai supărat ca niciodată. (Chuck Norris se pricepe şi la aruncat cuţite, nu-i aşa?)

Oare cât o să mă ţină treaba asta?  Sau întrebarea corectă este: îmi mai trece vreodată?

Sper că şi voi aţi avut un weekend plăcut!