Când spui moment intens eu înteleg emoţie, concentrare, suflet făcut ghem, piele ca de găină, lacrimi în ochi, o gheară în stomac, o zvâcnire de venă în spatele urechii… Le stiu, le cunosc, le-am trăit şi-am să le mai trăiesc. Nu se temină întotdeauna cu bine, dar sunt memorabile.
La mine prima dată s-a manifestat cu lacrimi în ochi. Aveam 7 ani şi mă despărţeam de mama, care rămânea în spate în timp ce eu intram în şcoală. N-am plâns atunci, am făcut-o însă peste 25 de ani, când eu am fost cea care a rămas în spate ascultând: “ să sune clopoţelul, în prima zi de şcoală, să-nveţe toţi copiii, să scrie cu cerneală…” iar Iulia si Sonia, fetiţele mele, păşeau, ţinându-se de mână, pentru prima dată pe treptele şcolii. Mi se face în continuare pielea ca de găina la fiecare început de an şcolar. Al lor, că la ale mele, după clasa întâi n-am mai avut emoţii. Doar bucurie. Intensă.
Momentele de aşteptare sunt, iarăşi , de-o intensitate aproape nepermisă. Un rezultat la un examen nu este aşteptat decât cu inima strânsă, fie că eşti la limita dintre noua şi zece, fie sau mai ales, dacă esti pe punctul de a-l pica. Când nu ştii în ce toane va fi azi profesorul de statistică şi dacă problema aia se rezolva de fapt intr-un alt fel. Deh, momente…
Îmi amintesc de ziua în care am vorbit prima dată, la o conferinţă, în faţa unei audienţe de peste 50 de persoane. Intense au fost zilele anterioare momentului respectiv. Nu numai că-mi cunoşteam prezentarea perfect, dar aş fi putut răspunde la orice întrebare legată de produsul descris, trecând prin istorie, piaţă, concurenţă, bugete, prototipuri, etc. Îmi pusesem singură toate posibilele întrebări ce puteau veni din public. Am ştiut că m-am descurcat onorabil, dar maximum de intensitate l-am simţit când au venit oamenii aceia, toată floarea cea vestită a întregului apus, după conferinţă la mine, mi-au strâns mâna şi m-au felicitat pentru prestație.
Intense sunt toate momentele frumoase, grele, rare, ciudate, dorite, aşteptate. Chiar şi tu trebuie să le fi trăit. Dacă nu în trecutul îndepărtat, măcar în zilele de sărbătoare din care tocmai am revenit.
Buna, hai sa iti spun si eu cind a fost cel mai intens moment al meu. Tot prima zi de scoala al lui fii-meu, dar nu cind a plecat. Aici unde sintem noi (in Canada) il ia autobuzul scolar. Mama mea, care nu stie engleza era la mine si trebuia sa il duca ea dimineata la autobuz, la capatul strazii, ca autobuzul nu vine in fata fiecarei case, dar la un anumit loc, si al lui era la capatul strazii din stinga, cam vreo 6 case mai incolo. Eu incep serviciul la ora 8, dar autobuzul lui venea la 8.30. Am zis ca e prima zi de scoala, merg si eu si ca sa ii arat si mamei mele unde trebuie sa mearga cu el dimineata si unde trebuia sa il astepte la 15.15 la intoarcere. Deci prima zi, copilul avea 4 ani jumate, ca asa e aici, incep la 4 ani, dar depinde cind e nascut in anul ala in septembrie incepe scoala. Mergem dimineata amindoua, urcam copilul in autobuz, eu plec apoi la servici, urmind ca numai mama sa il astepte, eu lucrind pina la ora 17, dar ea trebuia sa ma sune cind ajungeau acasa. Se face 15.30 nu ma suna, sun eu acasa, sunam in disperare si nimic. Dupa inca 10 minute, disperata ca mama mea nu raspundea, sun la scoala si imi spune ca copilul meu, cu scuzele de rigoare este la scoala, ca au facut o greseala si nu l-au dus la autobuz, l-au dus in sala de sport unde stateau copii care parintii lor veneau tirziu de la servici si plateau un fel de program dupa ore. M-am calmat si am plecat repede de la servici sa iau copilul de la scoala. Eu ma calmasem dar stiam ca mama mea, care nu era acasa si era disperata pe strada ca nu venea copilul. Baiatul meu era la scoala de franceza (caz mai special, ca noi stam in zona de engleza) dar veneau pe strada si autobuze de la scoli de engleza, numai ca fiecare avea locul lui sa opreasca, pe partea celalata de strada sau in fata altei case. Mama saraca, fugea de la un autobuz la altul si cu toate ca nu stia engleza urca in autobuz si striga Bebe, bebe, asa ii spuneam noi cind era mic, dar nu il cheama asa. Pina la urma ajung si eu la scoala cu draci si cu gind sa ma cert cu ei ca inca eram sub stres, dar copilul meu era asa fericit si invatatoarea si directoarea scolii asa amabile si cu atitea scuze, ca mi-a trecut, apoi fuga acasa si sa o caut pe mama, care si ea saraca pina la urma fugise acasa sa ma sune la servici, era disperata ca nu a venit copilul. Atunci am trait nu numai momente intense, cred ca au fost clipe de cosmar….vezi totul negru. Dar sefa mea, cind i-am spus ca plec acasa ca uite ce s-a intimplat…mi-a zis ca si prima zi de scoala a fetitei ei a avut acelasi stres. La ea a fost ca copilul a adormit in autobuzul scolar si soferul nu s-a uitat si a dus autobuzul la sfirsit la dispecer si copilul incuiat in masina. Cind au alertat scoala si politia, de abia atunci au gasit copilul.
Sper sa nu mai trec niciodata prin momente din astea si nimeni altcineva. Caci emotii vom avea tot timpul, cind vor lua carnetul de conducere, cind vor avea examene, cind se vor casatori…etc. O seara buna.
@MMA- waw, ce experineta… E adevarat ca momentele intense pot fi si neplacute uneori, dar totul e bine, cand se termina cu bine. 🙂