Dimineaţă, exact ca azi, doar că personajele erau altele atunci. Se asemanau totuşi foarte mult cu tinerii de azi. Începea bacu’ la Economic în Târgovişte şi în toate celelalte licee din ţară. Prima zi, prima probă, examen oral la română.
Eram împreună cu colegii de clasă. Copii destul de bine pregătiţi şi suficient de stresaţi, încât să facem glume seci şi caterincă fără feedback.
Sala în care avea loc examinarea era la capătul holului mare. La ora nouă fix primii 4 elevi au intrat în clasă şi noi ceilalţi, mai norocoşi pentru că nu eram la începutul listei, am apucat să vedem catedra plina de pateuri, prăjituri şi suc (dădusem câte 50 lei în banii de azi) şi feţele statice şi inexpresive ale celor 3 profesori din comisie. Nu ne-au impresionat, poate şi pentru că mai era mult până ne venea rândul.
Când în sfârşit trebuia să intru şi inima îmi bătea tare de tot în piept (Doamne, oare ce mi-o pica?) iese unul dintre profi şi ne anunţă că urmează pauza de masă. A lor. Noi, copiii, nu aveam decât să mâncăm ce ne-am adus de acasă sau să răbdăm încă o oră. Nu ne-am revoltat atunci, nu eram suficient de înrăiţi…
Până la urmă, în jur de ora 14.00 am intrat plini de speranţe în sala de examen. Am tras fiecare câte un bilet de pe catedră şi ne-am retras în bănci, chipurile pentru a ne construi pledoaria. Deschid biletul cu subiectele şi văd scris: “Prezentaţi profilul psihologic al personajului Ion din romanul cu acelaşi nume… ”
Hmm.. profil psihologic. Adică, pe Ion ăsta n-a reuşit să-l înţelegă pe deplin (ca şi personaj) niciun critic al vremii şi eu trebuia să-i fac profilul psihologic. Noroc că orice spuneai despre Ion se potrivea. Era frumos? Era. Era mândru şi conştient de asta? Era. Iubea pământul? Il iubea. Mai mult ca pe Florica? Mai mult. Până la capat? Nu, nu până la capat ci doar până pune mâna pe el. Işi merita Ion soarta? Şi-o merita.
Măi, nu mai stiu exact ce am spus acolo, probabil a ajutat mult faptul că citesem cartea lui Rebreanu (Nu râdeţi că aveam colegi care nu-l citiseră) şi câteva dintre referintele criticilor la adresa ei. Am luat 9. Tragedie, nu altceva.
Când am ajuns acasă şi le-am zis părinţilor vestea, acestia m-au calmat, spunându-mi că nu trebuie să mă deprime nota 9, să mă gândesc doar un moment ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi luat 6. Dar dacă n-aş fi luat? Oooo, deci da. 9 e nota bună la română, mai ales pentru cineva care urma să dea examen la ASE. 😀
Celelalte zile de examen au trecut rapid şi fără emotii deosebite. Sau cel puţin eu nu mi le mai amintesc. Vorba ceea, au trecut 18 ani de atunci. Adică încă o viaţa de om care azi începe examenul de bacalaureat.
Succes, dragii mei!
Imi aduc aminte si eu. Parca a trecut o vesnicie de atunci. Nu imi vine sa cred ce face timpul asta.
mie mi-a picat Sadoveanu! Tin minte si acu de fata nu stiu cui care avea ochii “ca doua frunzulite de leustean”! Da’ am uitat a cui era fata …
@Draw For Joy- daca tu te plangi ca a trecut o vesnicie, eu ce sa mai zic?
@Coolnews- important e ca iti amintesti ceva. 😀
doar cu picioarele nu ma rugam sa nu-mi pice vreo poezie ca un vers nu stiam. am tras singurul bilet cu 2 romane pe el, dar a trebuit sa-i suflu unei colege scrisoarea a III-a. iti poti imagina ca nu stia nici macar “tu esti Mircea”? 🙁
@cooana zoitzica- desteapta foc colega ta, n-am ce sa zic. Nici bancuri nu stia. 😀
Eu imi aduc aminte ca am schimbat biletul la romana. Nici macar nu imi aduc aminte ce imi picase. Clar a fost ca nu mi-a placut subiectul si am schimbat biletul. Cu inconstienta zic. Ca putea sa imi cada ceva mai naspa. Mi-au dat 9, desi nu mi-a placut niciodata limba romana.
Faza tare a fost la mate. Am dat foile cu subiecte rezolvate in spate la colegi, iar la sfarsit cand sa le adun, una nu a mai ajuns inapoi la mine. Si uite asa un subiect nu mi-a fost punctat desi eu il rezolvasem…Se pierduse prin sala..
Au fost niste emotii nebune. Nebune si frumoase. Nu stiu daca a contat undeva nota de la bac pentru mine….Oricum a fost demult. Tare demult…..
@weigela- poate ca un coleg de-al tau avea in lucrare rezolvat de doua ori acelasi subiect, cu scrisuri diferite, desigur. 🙂
Unul dintre subiectele de la română-oral a fost ceva de genul: condiţia omului de geniu reflectată în opera poetului naţional Mihai Eminescu. Era sintagma obligatorie pe care trebuia s-o folosim ori de câte ori venea vorba de el; era dovada pentru profesori că avem habar de opera sa (!). În comisie l-am regăsit pe profesorul Tomescu, din şcoala generală (1985), renumit la vremea sa; apăruse şi în emisiuni TV la vremea aceea. Bucurie mare când m-a revăzut, m-a admirat… M-a lăsat să-mi expun bruma de idei pe care o schiţasem pe foaia de examen, apoi mi-a zis că mă promovează numai dacă îi răspund corect la întrebarea: Cred că Eminescu era conştient de condiţia sa? I-am dat răspunsul care mi-a venit atunci în minte, fără să ştiu că era exact cel pe care-l aştepta: da, Eminescu este omul de geniu care se regăseşte în întreaga sa operă. Mi-a dat 10. Cealaltă profesoară, de ciudă că n-a mai avut ce să mă întrebe şi că rolul ei a fost minimalizat, mi-a dat 9. Şi dacă ar fi ştiut dl. Tomescu faptul că, în afară de câteva poezii şi de Luceafărul, nu citisem nimic de Eminescu fiindcă eram preocupat de admiterea la Politehică… Dar mi-a plăcut literatura română ca disciplină de studiu şi mai ales d-na prof. Bucurescu, de română, de la liceul Sadoveanu din Bucureşti, pentru care voi avea veşnic respect în adâncul sufletului. A fost singurul cadru didactic care a ştiut să facă din limba şi literatura română ceva mult mai interesant decât colega mea de bancă.