Aseară mi-am amintit de Nichita Stănescu şi gândul m-a dus la poeţii din vremea comunismului, care indiferent dacă aveau sau nu talent, era musai ca uneori, pentru a-şi păstra un anumit statut social să scrie o poezie patriotică. Mă gândeam cum ar suna acum o opera de genul acela şi mi-a venit să scriu aşa:
Azi un crâmpei din tot ce-i bun
Îţi pare uriaş când ţi se aşează-n drum
Şi nu te face să te-ntrebi prea des:
Eu cu ce dracu’ m-am ales?
Dar uneori un vânt de seară acrişor
Cu aer cald dar ademenitor
Te face să roşeşti şi să te-asculţi
Nu doar pe tine, că sunteţi mai mulţi.
Când încercat-ai tu pe bune
Să iei în serios tot ce se întâmplă-n lume?
Te uiţi spre semeni şi te miră
Cât au pierdut cei ce îşi plâng de milă,
Crezând cu toţi, că nu pot duce odată
Şi greu şi mult şi fără plată.
Dar nu se uită niciodată drept
La felul lor de-a fi, neînţelept,
Căci nimeni nu-i forţează să rămână
Slujbaşi de rând cu plată şi chenzină.
Ca viaţa ta mărunta să capete un sens,
Înceracă să-nţelegi cât ai trăit intens,
Şi dacă partea asta ţi se pare mică
E timpul să renunţi acum la frică.
Nu-i niciodată prea târziu se pare
Să scuturi tot ce ai prin buzunare
Şi să te-ntorci sleit de unde ai plecat
Că-i cert, belşugul s-a născut la sat…
“se spune că veşnicia s’a născut la sat”… tu ai o părere aproape de Blaga ;))
Deloc rău, m’ai surprins ;))
@AlexG- 🙂
Ai fost insprat cand ai scris-o, mi-a placut, mai ales pe vremurile astea… felicitari!