fără toane

Am început să citesc cartea lui Camil Petrescu acum 25 de ani. E adevarat că era împrumutată şi nu avea coperta din spate, dar asta nu-i esenţial.  Am vrut atunci, ca majoritatea celor de vârsta mea, să fac pe copilul teribil şi să citesc romane interzise.  Genul de cărti despre care cei mari îţi spun “Asta nu-i de tine, n-ai s-o înţelegi”.  Deşi la vremea aia îi luam în râs pe parinţii mei care îmi spuneau asta, deja am ajuns la vârsta la care vorbele astea-mi  pleacă de pe buze către urechile aparent înfundate ale copiilor mei.

Revenind la vremea respectivă, Patul lui Procust  a fost prea grea pentru mine,  aşa că n-am avut succes, a trebuit s-o restitui pe jumătate necitită. Oricât m-am straduit, nu mi-a ieşit. Era prea mult: scrisorile doameni T. care-l iubea pe domnul domnul X. dar se culca cu domnul D. deşi acesta din urmă era libidinos  şi hâtru. Iubirea lui Ladima, despre care nu ştiam dacă are vreo legatura cu  domnul D.,  pentru o altă femeie, semicocotă cu aere de artistă, aflată în cea mai mare parte a romanului  în pat cu domnul Fred Vasilescu, care de fapt e domnul X. Prea mult.

Am reluat romanul acum două săptămâni şi aseara l-am terminat. Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-am făcut după ce am citit şi referinţele critice? L-am reluat. Am recitit primele 16 pagini şi am înţeles în sfârşit totul. Mai greu decât aş fi vrut şi decât aţi facut-o, poate, voi. Nu contează. Am înţeles că un roman poate fi scris la persoana întâi, de trei pesonaje diferite, într-un mod magnific. Că două iubiri complet diferite se pot termina relativ la fel şi că lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Şi ce-i  mai important, am înţeles că trebuie traită clipa şi stors din ea tot ce se poate. Mâine s-ar putea să nu mai fie nimic.