fără toane

Acum două zile vine soţul meu acasă şi îmi aduce o salopetă cu şalvari. Cum ce-i aia? Credeţi că o să aflaţi aşa uşor? Nu, cum şi mie mi-a fost greu, corect este ca şi voi să înţelegeţi mai târziu.

Revenind, aveam în mână un material fin, cu o croială foarte amplă şi cu ceva elastice în partea superioară. Să luăm pentru început culoarea. E…. nu ştiu ce culoare e, aş putea spune că-i crem, dar e mai mult spre gri cu tente uşoare de bej. Deci nu are culoare, dar nu-i incoloră.

Acum că asta-i stabilită  sa vedem cum am reuşit să-mi bag şalvarii pe mine. Am încercat pe jos, pe craci adică.   Mi-a ieşit până la un punct. Punctul de mijloc. Am crezut că de fapt sunt doar pantaloni, doar că ajungând până aici cu imbrăcatul, buzunarele îmi veneau aproape de genunchi ceea ce, indiferent cat de cocoşata aş fi, nu-mi ajung mâinile până acolo decât dacă stau pe scaun. Or, să stai pe scaun cu mâinile afundate în ceva, poate crea confuzie, aşa că mai bine nu. Ca urmare am tras un pic de partea cu elastice mai sus. E, aşa-i mai bine, dar parcă trebuie trasă şi mai sus. Un gand îşi face loc în mintea mea plină de nimicuri, ce-ar fi să meargă asta trasă peste sâni? Ia să vedem.

Bai nene, ceva mai cool de atât n-am avut de când sunt. O salopetă cu şalavari purtată la umerii goi şi pletele în vânt…

Dar n-a fost să fie. Azi dimineaţă i-am tras pe mine (acum ştiam exact cum se face), mi s-a parut că sunt prea golaşă şi am pus o camaşă pe deasupra pe care am încheiat-o până la ultimul (bine, penultimul) nasture. Şi ca totul să culmineze cumva, peste cămaşă am pus şi-o curea. Belea. Mi-am adunat şi părul într-o coadă şi la final s-a ales praful de imaginea iniţială, aceea de amazoană puternică şi hotărâtă.

Colegii la serviciu m-au întrebat dacă chiar nu mă mai încape nimic din garderobă de am apelat la izmenele lu’ tataie. 🙁  Eu zic că-s invidioşi. 😀