fără toane

Zis si facut. Si cum in mintea mea atunci era clar faptul ca trebuia sa te dai mare, ca sa te faci repede remarcat, am intrat in vorba cu o fata de varsta mea cu care aflasem ca o sa fiu colega la scoala si i-am spus ca eu stiu sa merg pe bicicleta (in afara ca, ma uitasem foarte atent cum merg altii pe bicicleta, eu personal nu incercasem niciodata), apoi ca sa o fac de ras am intrebat-o daca ea stie sa mearga pe bicicleta.

Ea zice « nu, dar eu am bicicleta! » Mda, se dadea mare.

Mai departe nu mai stiu cum a decurs discutia, cert este ca a doua zi s-a prezentat impreuna cu tatal ei la mine la usa. Taica’su ma ruga sa o invat si pe ea sa mearga cu bicicleta, pentru ca vrea sa-i ia o bicicleta noua si ar vrea ca ea sa invete pe asta veche pe care o are.

Nu stiam ce sa fac, sa ma bucur ca aveam ocazia in sfarsit sa incerc o bicicleta sau sa recunosc ca de fapt, eu nu am mers in viata mea cu asa ceva si ca doar m-am laudat. Omul m-a scos din incurcatura «  Hai Nina, te rog sa te ocupi tu, ca eu nu am timp, sunt foarte ocupat! ». Aha deci o sa fim singure. « Ok, am zis, sa ma astepte cu bicicleta in spatele blocului, vin imediat ». 

Si-am venit.

Bicicleta era intreaga dar arata jalnic, era un Pegas portocaliu.

Eram doar noi doua (ce noroc). Atunci am hotarat ca e cazul sa renunt la jumatate din minciuna si sa spun ca eu stiu sa merg dar nu stiu sa opresc (bine nici la curba nu-mi era clar cum o sa fac, dar merita sa risc si sa nu spun deocamdata nimic).

Am rugat-o pe Dana (asa o cheama pe fata) sa ma tina un pic de portbagaj pana imi tin eu singura echilibru si apoi sa-mi dea drumul. Ce sa spun a fost minunat. Am reusit repede sa-mi tin echilibru si in timp ce ma gandeam cu groaza cum o sa opresc, ii strigam ei « vezi asa se face, e simplu ». Am gasit si solutia pentru frana – bordura. 😀

A mers, loveam cu roata in bordura si in acelasi timp saream jos de pe bicicleta. Gata era randul Danei. Nu intelegea ea prea bine de ce trebuie sa loveasca bordura dar i-am zis ca facem asa pana mai invata si ea, ca important este sa invete sa mearga drept (deocamdata nu luam curbe).

Totul a durat cca 3 ceasuri, timp in care faceam eu o tura, ea o tura (tura insemna pana la capatul blocului, oprit in bordura intors pe langa bicicleta pana la locul de plecare).

La un moment dat a aparut un baiat mai mare de la noi din bloc, in care mi-am vazut salvarea. L-am intrebat cum se pune frana si m-a luminat «  in loc sa pedalezi inainte, dai inapoi 🙂 ».

Bunnnnnnnn, asa de simplu, eram salvata. I-am zis Danei «gata acum ca ai invatat sa mergi drept, trebuie sa inveti sa pui frana» si i-am aratat cum sa faca . Mi-a iesit excelent. 🙂

Intre timp am devenit un pic experta in mersul pe bicicleta, mai trebuia sa incerc sa iau curba si gata, mersul pe bicicleta n-ar mai fi avut nici un secret pentru mine. Si pentru ca strada era foooarte larga am luat si curba cu mare succes.

Numai ca Dana cand a facut prima tura in care trebuia sa puna frana corect a uitat cum se face si pentru ca avea deja experienta, a oprit tot in bordura. Pana aici a rezistat Pegasul si cand a lovit bordura i-a cazut roata. 🙁

A fost o tragedie. Am inceput sa plangem. Eram distruse. Atunci a venit tatal Danei. I-am aratat starea bicicletei dar nu s-a panicat. A zis « lasa ca o pun eu acum la loc» si asa a facut. A trebuit sa-i aratam ce-am invatat. N-a fost rau deloc.

Omul a fost multumit. De fapt cred ca a fost foarte multumit, pentru ca, pe seara a venit Dana la mine si mi-a adus un « stilou chinezesc» din partea tatalui ei drept multumire, ca i-am invatat fata sa mearga pe bicicleta. Le mai tineti minte? Orice copil isi dorea la vremea aia un stilou chinezesc. L-am pastrat ani de zile si n-o sa uit niciodata ca atunci cand am invatat sa merg pe bicicleta, am primit un stilou chinezesc 🙂

PS– acesta este postul cu numarul 6  scris in vara anului trecut, cand am inceput sa scriu pe blog. L-am reluat azi pentru ca, mi-a soptit o pasarica, ca prietena mea Dana a inceput sa-mi citeasca blogul. 🙂