Scriu jurnalul în mașină în drum spre București. Voiam să spun ceva drăguț despre ziua de 1 Mai, dar e târziu și o să intru direct în subiect. Avem jurnal:
Luni– Am început săptămâna încă în concediu și pe drumul spre casă am oprit o noapte la Timișoara. Nu văzusem niciodată orașul și nici acum nu pot spune că-l știu, dar o plimbare pe străzi luminate, o cină, interacțiunea cu câțiva localnici, o cazare primitoare și-o dimineață frumoasă de primăvară m-au ajutat să-mi formez o primă impresie bună care să mă facă să-mi doresc să mă întorc acolo și cu alte ocazii.
Marți – am ajuns acasă mai odihniți decât am plecat și încărcați cu energie care e musai să ne țină cel puțin până la vacanța de vară. Mai ales că vor fi doar vreo 10 săptămâni până acolo. Am apucat pe seară să iau la studiat proiectele de pe ordinea de zi a ședinței de joi, deși toată vacanța asta colegii mei le discutaseră și eu aproape că le știam deja. Dar știți cum e, mai mulți ochi citesc, mai multe minți înțeleg. Am apucat chiar să dorm câteva ore.
Miercuri – au fost ședințele de comisii din care fac parte. Acum, parcă mai mult decât altă dată, președinții societăților cu proiecte pe ordinea de zi nu au știut sau nu au vrut să răspundă întrebărilor venite din partea consilierilor. Efectiv, președintele de la Salubritate și deszăpezire zice că nu ne poate da o balanță analitică că trebuie să lucreze el la ea, iar președintele de la Smart City nu știe de unde îi apar în balanță 3 milioane de lei la operațiuni cu asociații și acționarii. Și întrebările se lovesc mereu de un zid, n-au nici măcar ecou.
Joi – azi e ziua ședinței. Nouă puncte pe ordinea de zi, din care unul e dedicat cetățenilor care vor să transmită public o problemă cu care se confruntă și la care doresc răspuns de le autorități. Nu știm dacă primesc acest răspuns, în ședințe nimeni nu se înghesuie să răspundă. Nici cetățenilor, nici consilierilor.
Partea care îmi place mie este ceea în care cetățenii vin și iau cuvântul pe punctele din ordinea de zi. Sunt oameni care explică problema din punctul de vedere a celui direct afectat de ea. Până acum, de cele mai multe ori au fost luări de cuvânt care ne-au confirmat punctele de vedere și ne-au ajutat să luăm deciziile cu și mai mare încredere că facem ceea ce trebuie.
Vineri – ce repede a venit sfârșitul ăsta de săptămână, nu-i așa? Azi, după discuție mai aprofundată cu câțiva oameni care lucrează la Direcția de Salubritate S3 la ridicarea efectivă a deșeurilor (oameni cu care vorbesc des, dar de data asta parcă mai aplicat), mi s-a confirmat ceea ce știam deja și anume că e haos în organizarea direcției și că oricât s-ar plânge directorii că n-au personal, ei nu știu să aprecieze oamenii pe care-i au și nici nu stau niciodată de vorba cu ei despre problemele reale din teren. Aceiași directori care atunci când vorbesc cu noi în ședințe ne repetă de multe ori că ei n-au nimic de învățat (cu atât mai puțin de la noi sau de la angajații lor) și că fac munca asta de zeci de ani. De parcă faptul că o faci de multă vreme prost îți dă ceva calificare.
Sâmbătă – suntem de aseară la țară la ai mei la Brăila. Există în satele astea românești din zona Brăilei o tradiție prin care în fiecare an, în duminica ce urmează Peștelui ortodox se face o slujbă pentru toți oamenii care au murit în sat. Un fel de parastas colectiv. În satele astea populația e îmbătrânită și cei trecuți dincolo sunt mulți, așa că ziua asta e o ocazie ca toți copiii, nepoții și strănepoții să meargă la mormintele bunicilor și să-i pomenească. Și cum românii știu să-și cinstească strămoșii, azi gospodinele gătesc și pregătesc, care mai de care, pachete cu mâncare pe care le vor oferi mâine celor mai nevoiași oamenii din sat. La noi n-a fost excepție.
Duminică – Coșuri cu bucate, doamne frumos gătite, copii nerăbdători, soare, biserica satului în care trăgeam clopotul fără motiv în copilărie, pajiștea verde pe care se adună lumea după slujbă, toate fac ca satul să prindă viață cel puțin azi.
Mai avem de parcurs 129 de săptămâni. Să fim bine!