fără toane

Nu știu dacă mai simte cineva asta, dar mi-ar plăcea să știu că nu sunt singura.

De fiecare dată când mă întorc dintr-o concediu, am o plăcere inexplicabilă de a întinde rufele la uscat. Aproape că am făcut un ritual din asta. Am mereu detergent și balsam de rufe nou, acum vreo patru ani mi-am cumpărat un uscător de rufe pe care să-l mut ușor de la soare la umbră, deși stăm la casă și am undeva în spate întinse niște sfori întinse.

Anul ăsta am mai urcat o treaptă în drumul spre nebunia deplină a spălatului de rufe de după concediu, așa că mi-am luat cârlige noi de rufe. Aproape fetiș, vă spun. Spăl hainele și le întind cu o plăcere care lipsește aproape complet în alte perioade ale anului. 

Bineînțeles că am încercat să găsesc explicații pentru chestia asta. M-am gândit că-i de  vină faptul că mi-s tare dragi hainele pe care mi le iau în bagaj, știți voi, rochița preferată, costumele de baie, prosoapele alea care-mi amintesc de plajă, tricourile cu mesaj, pantalonii scurți… Nu-i asta. Hainele astea le spăl și de-a lungul anului (mă rog, le spăl doar vara), dar mai mereu uit de ele în mașina de spălat și le găsesc gata întinse la uscat de mama soacră. Nici măcar să le strâng uscate nu mă dau în vânt. Abia dacă le calc, și asta pentru că am așteptat în zadar odată vreo trei săptămâni să-mi calce cineva bluzele. N-a venit nimeni. Așa că asta cu dat cu fierul de călcat pe rufe este treaba mea și singurul moment în care mi-e drag călcatul e momentul în care scot ștecherul din priză la final.

Poate să fie de la bucuria faptului că de obicei atunci când fac chestia asta cu spălatul rufelor din geamantane sunt încă în concediu. Am timp, nu mă grăbește nimeni, nu folosesc programe scurte la mașina de spălat, hainele au timp aproape și să se usuce de la un ciclu de spălare la altul. Nu-i nici asta. Ce, credeți că nu mi-ar plăcea să mai profit cumva de o altă zi de concediu? Să mă plimb, să scriu să citesc, poate chiar să merg la sală. Apropo de sală, din aprilie și până în august n-am fost nici măcar o oră la sală și da, asta s-a văzut mai ale la privirile pe care le aruncam înspre femeile frumoase de pe plajă. Dacă ar fi vorbit, ochii mei le-ar fi spus: aha, sunteți voi frumoase, dar știți câte ore de uitat la seriale ați pierdut? Vă amintiți voi ce bună-i înghețata? Nu, n-ar fi spus asta, ochii mei le-ar fi felicitat și le-ar fi invidiat cu cele mai drăguțe cuvinte. Bine că nu vorbesc!

Să revenim la întinsul rufelor. Mă aplec și le iau din lighean, le scutur, mă asigur că-s pe dos, uneori le duc în dreptul nasului să le simt mirosul (vă spun, e boală), și apoi le așez organizat pe uscător. Și când spun organizat, înseamnă că-s puse pantaloni la pantaloni, bluze la bluze, șosete la dreapta și chiloți la stânga. Costumele de baie la costume de baie, prosoapele la prosoape. Roșii la roșii, negre la negre, și albe la albe. Nebunie. Le mut, le întorc, le întind, uneori le înghesui. Nu mult, că nu se mai usucă. Mama soacră mă compătimește. Cred că spune: Săraca! și mă lasă să-mi fac damblaua.

Cam asta se întâmplă cu mine de fiecare dată când hainele din concediu ajung în coșul de rufe. Mi-e drag să le întind, e relaxare, mă gândesc la locurile pe unde am umblat când le-am purtat, retrăiesc anintiri frumoase, asta trebuie să fie explicația. Atunci oare de ce azi le-am prins și cleștii de rufe pe culori? Ale mele cu verde crud, ale fetelor cu roz si mov, ale lui Sorin cu bleu. Da, așa cred și eu. Am nevoie de ceva tratament.