fără toane

De-a lungul timpului v-am mai povestit eu de pe la orele mele de pilates (la care mă duc sa iau lecții, nu de altceva). Cum sunt un om perseverent (n-am prea des motive să mă laud cu asta), am ajuns aseară pentru prima dată la o oră de pilates la Wordclass. Aproape mi se termină abonamentul și eu nu călcasem la orele de pilates. Am fost la yoga, am fost la aqua gym, la sală (nop, n-am ajuns încă la greutatea aia la care visez), dar nu la pilates. Până aseară.

Mi-am luat cel mai mișto echipament ever (eram singura din sală în pantaloni scurți și tricou) și mi-am dezinfectat salteaua până a zis antrenoarea: terminăm și noi curățenia azi? Gata, sunt zen. Ridicăm brațele pe inspir și le relaxăm pe expir… eu în același timp cu toată lumea de ziceai că suntem echipa de înot sincron a Chinei la Jocurile Olimpice. N-am apucat să duc la capăt 3 respirații că m-a lovit o foame de simțeam că stomacul se duce singur peste drum la Auchan dacă nu-i dau ceva de mâncare rapid. Am luat două guri de apă și l-am liniștit: stai nebune, că ne facem de râs! În spatele meu, singurul băiat aflat la clasa de pilates.

Am ignorat foamea și m-am concentrat pe mișcări. Mi-a ieșit. Fac eu așa mișto de mine, dar îmi plăcea cum îmi stătea în pantaloni scurți cu picioarele drepte întinse spre tavan. Bine, ajută puțin și bronzul. Aproape zâmbeam de mulțumire și mișcam: stângul, acum dretul și încordăm cât putem de mult abdomenul. Ghiorțțțț!!!! Cu durere, frate! Ce-ai făcut!? Mai vrei o guriță de apă? Îți mai dau. (vorbeam cu stomacul de parcă era prietenul meu imaginar) și îi dau să bea până îmi atrage atenția instructoarea că n-am ajuns la pauză, o să avem timp atunci să bem apă. Mie-mi spui!

În fine, trece timpul mai ușor că mă gândeam de ce o fi venit băiatul ăla tatuat și destul de bine făcut la ora de pilates. Aveam în cap trei variante: prima era că n-are gagică și a venit aici să găsească o fată finuță și cu grijă pentru felul în care arată (sau vreo tristă, singură și disperată, cum i-o fi norocul); a doua era că tipul e un frustrat care a venit cu prietena lui, care e și ea pe aici prin jur, de frică să nu-l înșele aia în sala de pilates sau la vestiare; și-a treia variantă era că omul are totuși ceva probleme cu spatele și a venit să-și reașeze vertebrele una câte una, așa cum ne sfătuia de undeva din față antrenoarea…

Trece ora, inutil să vă spun că la pauza de apă eu nu mai aveam ce bea, dar măcar potolisem stomacul. Nu-mi mai era nici pic de foame. Duc salteaua la loc și în sală intră cursanții pentru ora de Kombat (sau ceva în genul ăsta) care urma. Cine ținea ora asta?! Aud?! Dap, prietenul meu frustratul, omul fără gagică și cu probleme de spate. Se dusese în față, luase microfonul și îi saluta pe ăștia care intrau. Ce mai! Mă pricep la oameni bine. Psiholog trebuia să fiu.

Am plecat de la sală și m-am oprit direct la Mega. O pizza și-un avocado. Credeți că am muncit o oră întreagă ca să ajung acasă și să mămânc pizza? Nu mă cunoașteți deloc, așa cum nu l-am cunoscut eu pe antrenorul de combat.

Uite asta am mâncat eu:

mâncarea nesănătoasă era pentru Sorin.