fără toane

Pe la 5 după-amiază m-am pus în fața laptopului. E 9 și unsprezece minute și eu n-am scris nimic. Nici măcar titlul. Am o inspirație de zile mari și nici măcar nu mai pot da vina pe lipsa timpului.

Nu știam dacă să scriu despre bani sau despre încărcătoare, așa că am să le iau pe rând și până la urmă scriu despre griji.

Am un ritual de seară, așa cum cred că avem mai toate femeile. Cînd intru în dormitor la sfârșitul zilei, îmi bag cu grijă telefonul la încarcat (spun cu grijă pentru ca am stricat deja vreo trei încărcătoare și vreau să bat recordul de longevitate cu ăsta pe care-l am acum), apoi îmi scot ceasul și-l bag și pe el la încărcat.

Apropo de asta cu încărcatul ceasului, bateriei ceasului, tot aia.  Acum vreo doi ani, când și-a luat Sorin un smartwach de-l poți folosi în loc de telefon, pe lângă faptul că nu i-am văzut utilitatea, mi se părea cea mai mare tâmpenie să ai și grija încărcării ceasului. După ce că umblăm cu grija telefoanelor descărcate, să mai avem și altă apăsare, ceasul stins.

Revenind, îmi pun cel mai frumos ceas din lume la încărcat, tot pe noptieră și tot cu mare grijă, că ăstuia dacă-i tuf încărcatorul chiar că am… era să zic belit-o. Apoi mă demachez, se înțelege că tot cu grijă, așa că putem trage concluzia că mă cuprinde grija odată intrată în dormitor. Noroc că plec la duș și mă spăl de toate cele de peste zi, iar când revin sunt complet lipsită de, ați ghicit, griji.

Aprind lampa, nu nimeresc din prima comutatorul pe întuneric, aud cum ceva cade și mă gândesc că-i o sticluță de ojă uitată pe noptieră de pe vremea în care foloseam așa ceva. Se aprinde veioza în cele din urmă și văd că de fapt îmi căzuse telefonul, dar nu ieșise din încărcător. Nu-i nimic, n-am nicio grijă, lasă-l acolo. Am citit eu undeva că fiecare mișcare scurtează viața încărcătorului, așa că nu-l mișc.  Trag o carte de sub ceas (care era în încărcator, remember?) și reușesc cumva să nu mai dărâm nimic. Numai că… nu era cartea bună. Ca de obicei, citesc două cărți. În seara asta aveam chef de cealată, așa că îi dau drumul ăsteia ușor lângă pat (cade în așa fel încât acoperă telefonul de pe jos), dar eu nu-mi fac griji, și mă întind să iau cealată carte, moment în care se dezlănțuie iadul. Nu ajung la carte, mă întind până mă rostogolesc peste noptieră, veioza îmi cade pe mână, picioarele mi se duc perpendicular înspre tavan mai ceva ca în echerul săritorilor de la trambulină, capul îmi intră cumva între noptieră și șifonier, într-un loc în care n-are cum să încapă și în momentul ăla sună telefonul. E mama. De unde știu? Pâi îmi apre pe ceas, al cărui ecran îl văd întors din poziția în care sunt.

N-am răspuns, dar sigur mama nu și-a făcut griji. Mâine scriu despre bani.